Ash-Shariʻah în islam, creștinism și iudaism

Ash-Shariʻah în islam, creștinism și iudaism

الشريعة في الإسلام والنصرانية واليهودية باللغة الرومانية

 

 

Ahmed Al-Amir

أحمد الأمير

 

 

Traducere:

EUROPEAN ISLAMIC RESEARCH CENTER (EIRC)

المركز الأوروبي للدراسات الإسلامية

& Alina Luminița Crăciun

Revizuire:

Mariam Oana

 

WWW.ISLAMLAND.COM

 

 

În numele lui Allah Ar-Rahman (Preamilostivul),

Ar-Rahīm (Prea Îndurătorul)

Introducere

Toată slava I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor, și pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra Mesagerului Său, asupra familiei sale și a companionilor săi!

Oamenii reprezintă una dintre creațiile lui Allah Preaînaltul din acest vast Univers, fiind o parte integrantă a acestuia. Ei au un rol și niște obligații specifice, iar dacă încalcă aceste obligații stabilite de Cărțile Sfinte care le-au fost revelate are loc un dezechilibru care afectează întregul Univers. Acest lucru este evident, deoarece, atunci când oamenii au făcut ceea ce le-a fost interzis să facă și au abandonat ceea ce le-a fost poruncit, urmându-și dorințele și poftele, corupția a apărut pe Pământ și în Ceruri, bolile care au fost necunoscute pentru generațiile precedente au început să se răspândească; războaiele care au provocat distrugerea culturilor și a urmașilor s-au înmulțit, ca să nu mai vorbim despre problemele legate de mediu, așa cum sunt poluarea și încălzirea globală, care vor transforma Pământul într-un loc imposibil de locuit, dacă lucrurile vor continua ca până în prezent.

Toate acestea sunt provocate de mâna omului, prin mijloace precum testele nucleare, risipa de energie și fabricile care produc mai mult decât oamenii au nevoie, doar pentru a-și satisface poftele și a-și îndeplini dorințele, chiar dacă acest lucru presupune umilirea fraților și a surorilor lor. Ei doresc să fie sătui, chiar dacă acest lucru presupune înfometarea altora, să fie îmbrăcați, chiar dacă acest lucru presupune dezbrăcarea altora, și să se distreze, chiar dacă acest lucru presupune moartea altora. Allah Cel Atotputernic spune în Coran:

„Stricăciunea s-a arătat pe uscat şi pe mare (s-au înmulțit şi s-au răspândit relele pe toată faţa Pământului), din pricina a ceea ce săvârșesc mâinile oamenilor (păcatele pe care le săvârșesc), pentru ca (Allah) să-i facă pe ei să guste o parte din ceea ce ei au făcut. Poate că ei se vor întoarce (căindu-se și cerând iertare de la Allah)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 30:41]

Allah Preaînaltul i-a informat pe oameni că ei nu au fost creați în zadar și că nu vor fi neglijați (adică vor da socoteală pentru ceea ce au făcut). El, Preaînaltul, spune:

„«Oare credeţi că v-am creat pe voi fără rost (în joacă sau în deșert, fără înțelepciune) şi că nu vă veţi întoarce la Noi (pentru răsplată)?» ~ Preaînalt este Allah, Stăpânul adevărat! Nu există altă divinitate în afară de El, Stăpânul Tronului sublim!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 23:115-116]

Allah Preaînaltul precizează, de asemenea, că scopul prezenței oamenilor în acest Univers, generație după generație, este acela de a  Îl adora pe El Singur, fără a Îi asocia parteneri. Allah, Mărire Lui, nu are nevoie de adorarea oamenilor, ci El îi testează, pentru ca aceștia să aibă șansa de a dovedi care dintre ei face cele mai multe fapte bune. Allah Preaînaltul spune:

„Eu (Allah) nu i-am creat pe djinni şi oameni decât pentru ca ei să Mă adore. ~ Eu nu voiesc de la ei întreținere şi nici nu voiesc ca ei să Mă hrănească pe Mine. ~ Ci Allah este Ar-Razzāq (Înzestrătorul, Întreținătorul), Stăpânul puterii, Al-Matīn (Cel Statornic, Cel Ferm, Preaputernicul).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 51:56-58]

Allah Preaînaltul definește, de asemenea, energia potrivită pentru corpurile oamenilor, fără de care ei nu pot trăi, spunând:

„O, voi cei care credeţi! Mâncaţi din bunătățile pe care vi le-am dăruit şi mulțumiți-I lui Allah dacă numai pe El voi Îl adorați!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:172]

În plus, El, Preaînaltul, definește energia potrivită pentru sufletele lor, fără de care ei nu pot trăi, deoarece oamenii nu se vor simți siguri fără credință, nu se vor simți liniștiți fără adorarea Creatorului lor și nici nu vor obține stabilitate fără punerea în aplicare a Legii (Shariʻah) lui Allah. El, Preaînaltul, spune:

„«Pe cei care cred (în Allah, în Trimisul Său şi în Cartea Lui) şi ale căror inimi sunt liniștite (și devin smerite) întru pomenirea lui Allah.», căci prin pomenirea lui Allah se liniștesc inimile.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 13:28]

Pentru ca oamenii să poată atinge servitutea față de Allah Singur, El le-a trimis Profeți (Pacea fie asupra lor!), pentru ca ei să urmeze exemplul lor, și a trimis împreună cu ei Cărți care să îi călăuzească asemeni unei lămpi și să lumineze calea lor, îndemnându-i la bine, avertizându-i împotriva răului și reglementând chestiunile lor lumești, pentru ca ei să își folosească trupurile și sufletele în scopul pentru care au fost create inițial.

Allah Preaînaltul spune:

„Oamenii au fost (la început) un singur neam. Şi i-a trimis Allah pe Profeţi, vestitori şi prevenitori, şi a pogorât împreună cu ei Scriptura cu Adevărul, pentru a face judecată între oameni, acolo unde ei se aflau în vrajbă. Şi nu au avut a se gâlcevi asupra ei decât pe aceia care le-a fost adusă după ce le-au venit dovezile cele deslușite din pricina pizmuirii lor. Apoi Allah i-a călăuzit – prin Grația Sa – pe cei care au crezut, către Adevărul asupra căruia ceilalţi s-au gâlcevit, căci Allah îi conduce pe cei care El voieşte pe Calea cea Dreaptă.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:213]

Ultimul Profet a fost Mohammed (ﷺ)^[1], pe care Allah l-a făcut încheietorul Profeților și cu care El a completat religia Sa. El (ﷺ) a venit cu o religie care include o Shariʻah (Lege) Divină universală, care este cuprinzătoare și potrivită pentru orice timp și loc; una care reglementează viața oamenilor și îi face fericiți atât în această viață, cât și în Viața de Apoi. Cel care o urmează va fi fericit, iar cel care o abandonează va fi nefericit. Allah Preaînaltul spune:

„Acest Coran călăuzeşte către ceea ce este mai drept şi binevesteşte dreptcredincioşilor care îndeplinesc fapte bune că ei vor avea parte de mare răsplată (în această viață şi în Viaţa de Apoi), ~ Iar celor care nu cred în Ziua de Apoi (în Înviere şi în răsplătirea faptelor) le-am pregătit Noi chin dureros (în Lumea de Apoi şi aceasta este pedeapsa Infernului). ~ Şi omul cheamă răul tot aşa cum cheamă şi binele, fiindcă omul este tare grăbit.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 17:9-11]

Acest verset arată în mod clar pe cine călăuzește Allah Preaînaltul și către ce anume călăuzește El. Astfel, Călăuzirea include națiuni întregi și generații din fiecare timp și loc. Ea include, de asemenea, fiecare metodă și fiecare cale către care călăuzește, precum și fiecare lucru bun către care oamenii din fiecare loc și timp sunt călăuziți. Ea îndrumă către ceea ce este cel mai potrivit pentru conștiință și sentimente, prin această credință simplă și clară care nu conține lucruri complicate sau mistere, care eliberează sufletul de iluzii și superstiții și care alimentează potențialul uman de a munci și construi. De asemenea, ea unește legile Universului cu cele ale instinctului uman în armonie, acord și consecvență.

Ea îndrumă, de asemenea, către ceea ce este cel mai potrivit în coordonarea dintre interiorul și aspectul exterior al omului, dintre sentimentele și comportamentul său și dintre credința și faptele sale. Dacă toate acestea se află în echilibru, atunci omul va privi către Paradis în timp ce se află pe Pământ, iar faptele sale vor fi considerate a fi acte de adorare atât timp cât le îndeplinește în conformitate cu învățăturile islamice, chiar dacă acestea sunt plăceri lumești.

De asemenea, îndrumă către ceea ce este cel mai potrivit în ceea ce privește actele de adorare prin echilibrarea poruncilor și a capacității fiecăruia, astfel încât acestea să nu îl împovăreze pe om mai mult decât poate suporta, făcându-l să se plictisească sau să dispere din cauza faptului că nu le poate îndeplini, dar nici să nu fie prea indulgente, astfel încât omul să se lase cuprins de moliciune și nepăsare. De asemenea, este descurajată depășirea limitelor în ceea ce privește intențiile, moderația și toleranța.

Mai mult decât atât, ea îndrumă către ceea ce este cel mai potrivit în ceea ce privește relațiile sociale, atât personale cât și publice, politice și civile, naționale și internaționale. Aceste relații se bazează pe principii ferme și consolidate, care nu acceptă opinii sau înclinații personale și nu se schimbă în funcție de tendințe sau sentimente, interese sau scopuri. Acestea sunt principiile pe care Allah Al-Khabīr (Atoateștiutorul) și Al-ʻAlīm (Atoatecunoscătorul) le-a stabilit pentru creația Sa, și El este Cel mai bun Cunoscător al ceea ce a creat și Cel mai Conștient de ceea ce este cel mai bine pentru fiecare națiune și generație. Astfel, El îi călăuzește pe oameni către ceea ce este cel mai potrivit în ceea ce privește legislația, sistemul financiar, sistemul social și relațiile internaționale, voind o lume demnă pentru omenire.

Ea îndrumă spre ceea ce este cel mai potrivit în ceea ce privește religia corectă, astfel încât omul să își poată cunoaște adevăratul Creator și adevărata religie, dându-le credincioșilor vestea bună că vor primi o răsplată măreață în Viața de Apoi și avertizându-i pe necredincioși că îi așteaptă o pedeapsă dureroasă:

„Acest Coran călăuzeşte către ceea ce este mai drept şi binevesteşte dreptcredincioşilor care îndeplinesc fapte bune că ei vor avea parte de mare răsplată (în această viață şi în Viaţa de Apoi), ~ Iar celor care nu cred în Ziua de Apoi (în Înviere şi în răsplătirea faptelor) le-am pregătit Noi chin dureros (în Lumea de Apoi şi aceasta este pedeapsa Infernului).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 17:9-10]

Prin urmare, acestea sunt regulile autentice cu privire la fapte și sancțiuni. Astfel, omul este evaluat în funcție de credința și faptele sale bune, deoarece nu există credință fără fapte bune și nici fapte bune fără credință. Prima este incompletă și nu atinge perfecțiunea, iar cea din urmă este lipsită de fundament, neavând nicio bază sau stâlp. Numai cu ambele viața devine mai ușoară și își urmează cursul corect și numai cu ambele se obține călăuzirea Nobilului Coran.

În ceea ce îi privește pe cei care nu sunt călăuziți de Nobilul Coran, aceștia sunt lăsați să își urmeze dorințele. Omul este impulsiv și ignorant cu privire la ceea ce este bun și ceea ce este rău pentru el și nu își controlează emoțiile, chiar dacă acestea sunt rele pentru el:

„Şi omul cheamă răul tot aşa cum cheamă şi binele, fiindcă omul este tare grăbit.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 17:11]

Aceasta se datorează faptului că omul nu cunoaște cursul lucrurilor și nici consecințele lor. Așadar, el face un lucru care îi poate face rău și o face fără să știe acest lucru, sau chiar știind, dar el nu își poate controla sinele sau emoțiile. Astfel, cum poate fi acest lucru comparat cu îndrumarea perfectă și pacifică a Nobilului Coran?

Aceasta este Legea (Shariʻah) islamică, de a cărei integralitate, internaționalitate, dreptate și capacitate de a rezolva toate problemele au dat mărturie mulți nemusulmani nepărtinitori, mai ales orientaliști. Ei au mărturisit adevărul care nu poate fi ascuns, iar noi vom menționa cuvintele lor, pentru ca acestea să poată fi folosite drept argument împotriva popoarelor lor. Poate că aceste cuvinte vor găsi inimi lipsite de ură și dependență, care vor recunoaște adevărul ce le-a fost ascuns cu privire la această Lege (Shariʻah) iertătoare.

William Montgomery Watt^[2] a spus:

„Faptul că Nobilul Coran face referire la arabi nu înseamnă că islamul nu este o tendință universală, sau că nu are un caracter universal, sau că mesajul islamic care le-a fost adresat la început oamenilor din Mecca și Medina nu este universal.”

El a spus, de asemenea:

„Coranul se bucură de acceptare în ciuda limbii sale, deoarece abordează probleme umane.”

Mai mult decât atât, el a spus:

„Islamul s-a dovedit a fi independent față de cele două religii antice (iudaismul și creștinismul) și putem spune fără a ne teme că greșim că este superior și mai bun decât ele!”

Legea (Shariʻah) islamică este complet diferită față de toate celelalte legi. Ea este unică și constă din Porunci Divine care reglementează viața fiecărui musulman în toate aspectele. Aceasta este religia noastră și aceasta este Legea (Shariʻah) noastră pe care sperăm că toți oamenii vor alege să o urmeze, pentru că aceasta a fost revelată doar ca o călăuzire și o milă pentru ei, iar noi menționăm Cuvintele lui Allah Preaînaltul pentru fiecare nemusulman care citește această carte:

„Iar de vă veţi întoarce (de la credinţa la care vă cheamă Mohammed), El vă va înlocui cu un alt neam şi apoi aceia nu vor fi asemenea vouă (vă va nimici pe voi şi va veni în urma voastră un alt neam, care va crede în Allah şi se va călăuzi după orânduiala Lui şi nu va fi zgârcit ca voi).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 47:38]

 

Dr. ʻAbd Ar-Rahman bin ʻAbd Al-Karim Ash-Sheha

 

 

Partea I

 

• Definiția lingvistică a cuvântului „Shariʻah”

• Dezinformarea din mass-media cu privire la cuvântul „Shariʻah”

• Obiectivul adoptării de legi

• Legile permanente și elaborarea legilor noi

1. Eșecul legilor făcute de om în eliminarea infracțiunilor

2. Importanța existenței Legii Divine

3. Legile făcute de om și legea junglei

• Problemele legilor făcute de om și instabilitatea lor

1. Eutanasia

2. Comercializarea drogurilor

3. Pedeapsa cu moartea

• Sancțiunile absurde prevăzute de către legile făcute de om

• Doctrina sacrificiului uman în legislația umană

• Infracțiunile care au fost legalizate în legile făcute de om

 

 

Partea I

Definiția lingvistică a cuvântului „Shariʻah”

 

Cuvântul „Shariʻah” din limba arabă înseamnă „lege”, „metodă” sau „procedeu”. De exemplu, Shariʻah junglei este legea celui mai puternic, Shariʻah bisericii sunt legile stabilite de biserică și instituțiile sale, Shariʻah lui Hammurabi sunt legile adoptate de Hammurabi, regele vechiului regat Babel, iar Shariʻah faraonilor sunt legile promulgate de vechii egipteni pentru a reglementa chestiunile de stat.

Cu toate acestea, în iudaism, creștinism și islam, cuvântul Shariʻah cuprinde doctrinele, regulile și legile date oamenilor de către Allah Preaînaltul pentru a organiza chestiunile lor lumești, pentru a îi călăuzi pe Calea cea Dreaptă și pentru a obține succesul în Viața de Apoi. Trebuie precizat că prin cuvântul Shariʻah în iudaism și creștinism ne referim Shariʻah originală revelată de către Allah Profeților Moise și Isus (Pacea fie asupra lor!), înainte ca oamenii să o modifice. Aceste Legi au fost înlocuite cu Shariʻah islamică, pe care Allah Preaînaltul a protejat-o de orice modificare sau denaturare.

Allah Preaînaltul spune:

„Iar ţie, (Mohammed), ţi-am trimis Cartea (Coranul) cu Adevărul, întărind Scriptura de dinaintea ei şi întrecând-o pe ea (arbitru şi garant pentru Scripturile anterioare; ceea ce corespunde din ele cu prescripţiile Coranului este adevărat, iar ceea ce nu se potrivește cu aceste prescripții este fals, iar Coranul se află deasupra tuturor, el fiind cel mai deplin, cuprinzător şi măreţ). Deci fă judecată între ei după ceea ce ţi-a trimis Allah şi nu urma poftele lor, (îndepărtându-te) de la Adevărul ce ţi-a venit! Fiecăruia dintre voi Noi i-am dat o lege şi o rânduială. Dacă ar fi voit Allah, v-ar fi făcut o singură comunitate, dar El voieşte să vă încerce în ceea ce v-a dat. Deci întreceți-vă în plinirea de fapte bune, căci la Allah este întoarcerea voastră, a tuturor, şi El vă va înștiința despre cele asupra cărora aţi avut păreri deosebite!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:48]

 

Dezinformarea din mass-media cu privire la cuvântul „Shariʻah”

 

Atunci când este tradus în alte limbi, cuvântul Shariʻah este tradus drept „Lege”, care este sensul său adevărat și original, dar unele mijloace de comunicare în masă occidentale și-au dedicat toate eforturile pentru a distruge imaginea islamului și a legii sale tolerante, modificând sensul real al cuvântului „Shariʻah islamică” în încercarea de a-i înșela pe oameni și de a-i îndepărta de această religie. Atunci când abordează teme legate de Shariʻah islamică, ei nu traduc cuvântul Shariʻah, ci folosesc forma transliterată a cuvântului și îl pronunță în limba arabă. Prin urmare, este scris cu litere latine, și pronunțat în limba străină în același mod în care este pronunțat în limba arabă.

SHARIʻAH = LEGE

LEGEA SHARIʻAH = LEGEA LEGE

Mai mult decât atât, motivul pentru care nu este tradus drept „Legea islamică” este acela că termenul de „lege” se referă la ceva care organizează și reglementează chestiunile oamenilor. În consecință, mass-media înșelătoare încearcă să separe cuvintele „lege” și „Shariʻah”, negând orice conexiune între ele, din dorința de a întipări în mintea ascultătorului ideea că termenul de „Shariʻah” reprezintă niște obiceiuri barbare și sălbatice care nu pot organiza sau reglementa chestiunile oamenilor. Pe de altă parte, atunci când traduc expresia din limba arabă „Shariʻah lui Moise”, o traduc drept „legile lui Moise”, iar „Shariʻah bisericii” o traduc drept „legile bisericii”, și așa mai departe!

În plus, atunci când fac un documentar cu privire la Shariʻah islamică, ei își sting camerele în fața celor două miliarde de musulmani din întreaga lume și le aprind într-o lungă călătorie în care trec peste oceane și continente până când ajung în munții Kandahar, unde trăiesc cele mai sărace triburi, care numără doar câteva mii de membri, care nu au ce mânca și nicio speranţă la educație sau măcar la a obține apă potabilă curată. În loc să filmeze suferința lor și să îi încurajeze pe oameni să le ofere ajutorul, ei îi incită împotriva lor și îi prezintă ca fiind reprezentanții islamului și acțiunile lor ca pe ceea ce islamul poruncește!

În același timp, ei îi prezintă pe creștini ca pe o națiune civilizată, cu studii superioare și avansată din punct de vedere științific, încercând în acest mod să creeze imaginea falsă a unor musulmani înapoiați și afirmând că motivul acestei înapoieri este faptul că ei urmează învățăturile religiei islamice, iar cauza pentru care creștinii au progresat este faptul că ei urmează învățăturile religiei lor creștine!

Mass-media a uitat – în mod intenționat - o chestiune foarte importantă și anume că, atunci când cineva vrea să facă o comparație între triburile musulmane care trăiesc în munții Kandahar și orice grup creștin, atunci triburile ar trebui să fie comparate cu cele de țigani creștini care pot fi găsite în toată Europa! În ciuda faptului că mai multe țări europene au depus eforturi încercând să îi ia pe acești țigani și să îi instaleze în case, stabilindu-i în anumite zone, ei eu refuzat și au preferat să se mute dintr-un loc în altul. Aceste triburi creștine au suferit din cauza rasismului și a încălcării multora dintre drepturile lor în propriile țări, iar toate acestea au fost ignorate de către mass-media, care a preferat să își țină camerele departe pentru a ascunde aceste întâmplări de ochii oamenilor. Dacă aceste triburi creștine ar fi fost musulmane, atunci mass-media și-ar fi îndreptat camerele către ele pentru a arăta că acesta este islamul și că învățăturile Legii islamice au fost cele care i-au determinat pe acești oameni să se mute dintr-un loc în altul!

Aceeași mass-media a uitat să îi filmeze pentru noi pe învățații musulmani care trăiesc în Europa, America, Australia, Asia și Africa și care conduc multe domenii științifice, economice și politice, sau să îi prezinte pe primii învățați musulmani care au luminat lumea prin intermediul cunoștințelor lor într-o perioadă cunoscută în Europa drept Evul Mediu sau Epoca întunecată, când toată Europa a fost cufundată în înapoiere în toate aspectele științifice și culturale din secolul al IV-lea și aproximativ până în secolul al XIV-lea. În acea perioadă, biserica persecuta tot ceea ce avea legătură cu ştiinţa sau cu oamenii de știință.

Istoricul englez Edward Gibbon a descris acea eră spunând:

„O mie de ani de triumf ai barbariei și ai religiei.”^[3]

 

Obiectivul adoptării de legi

 

Singurul obiectiv pentru care legile sunt adoptate și constituțiile sunt elaborate este reglementarea chestiunilor oamenilor, fie că acestea sunt sociale, economice sau politice etc. Pe lângă definirea drepturilor și îndatoririlor individuale în societate, atât față de sine, cât și față de ceilalți, acesta se concentrează pe definirea libertății individuale și pe limitele sale. Astfel, libertatea fiecărui individ este limitată, oprindu-se acolo unde încep drepturile altor persoane. Cu alte cuvinte, acest lucru înseamnă că nu trebuie să permitem ca libertatea individului să încalce drepturile altora, pentru că altfel ar presupune o infracțiune. Prin urmare, fiecare lege stabilește sancțiuni disciplinare și punitive pentru orice persoană care încalcă oricare dintre drepturile altcuiva.

În conformitate cu cele de mai sus, măsura în care oricare lege are succes sau nu depinde de capacitatea sa de a atinge obiectivul menționat anterior, precum și de garantarea respectării ei prin sancțiunile pe care le conține și prin pedepsirea celui care o încalcă, luând în considerare faptul că scopul sancțiunilor nu ar trebui să fie acela de a-l pedepsi pe vinovat, ci ar trebui să obțină următoarele:

1. Corectarea greșelii:

La fel ca în sancțiunile compensatorii, prin plata unei compensații sau a unei sancțiuni financiare persoanei vătămate.

2. Călăuzirea celui vinovat:

Reabilitarea lui pentru a ajunge să fie o persoană mai bună, care este binevenită în societate.

3. Descurajarea celui vinovat:

De la comiterea infracțiunii pe care intenționează să o facă înainte de a o comite, prin avertizarea cu pedeapsa sau descurajarea de la repetarea crimei comise.

4. Descurajarea potențialilor infractori:

Aceștia vor fi descurajați de la a comite o infracțiune atunci când vor vedea pedeapsa cu care se confruntă.

 

Legile permanente și elaborarea legilor noi

 

Eșecul legilor făcute de om în eliminarea infracțiunilor

În lumea contemporană, putem observa o mulțime de instituții juridice, comisii juridice, facultăți de drept, parlamente locale și internaționale, precum și consilii consultative, pe lângă armatele de oameni ai legii, de la avocați, judecători, juriști constituționali, până la arbitri internaționali și așa mai departe. Mai mult decât atât, putem vedea armate întregi de ofițeri de poliție și milioane de prizonieri și deținuți. De asemenea, putem observa încercările continue care se fac pentru a reuși ca legile să îndeplinească obiectivele menționate anterior. Așadar, a fost posibilă adoptarea unei legi care să împiedice încălcarea drepturilor altora sau încă trăim într-o lume în care majoritatea țărilor suferă de pe urma crimelor și a infracțiunilor?! Cu alte cuvinte, au reușit legile făcute de om să ne ofere o lume sigură sau să elimine infracțiunile și problemele care cresc zi după zi? Concluzia evidentă este aceea că lumea are o nevoie urgentă de o lege prin care să poată atinge obiectivele menționate anterior!

 

Importanța existenței Legii Divine

Cu mult timp în urmă, nu existau instituții juridice, comisii juridice sau entități de supraveghere care să adopte și să aplice legi care să reglementeze chestiunile oamenilor! De aceea, fie Allah (Dumnezeu) revela o Lege Divină care să reglementeze chestiunile omului și care să nu aibă nevoie de legislatori care să o îmbunătățească sau să îi aducă adăugiri, fie avea să predomine legea junglei, în care cei puternici îi mănâncă pe cei slabi.

Prin urmare, din Dreptate și Milă față de robii Săi, Allah Preaînaltul a revelat o Shariʻah (Lege) ale cărei fundamente și corectitudine sunt constante și care nu se schimbă în funcție de timp sau loc. De exemplu, delictul este delict și nu va fi niciodată o virtute, dreptul este drept și nu va fi niciodată anulat, iar toată lumea este egală în fața acestor legi. În ceea ce privește normele sale, ele au fost reînnoite din când în când prin Profeți pe care Allah Preaînaltul (Dumnezeu) i-a trimis pentru a călăuzi oamenii și pentru a le arăta Shariʻah lui Allah, care a fost trimisă pentru a reglementa viețile lor. Spre exemplu, în cazul evreilor, după ce au pierdut și au denaturat regulile Shariʻei lor, Allah Preaînaltul l-a trimis pe Profetul Său, Isus (Pacea fie asupra sa!), pentru a reînnoi aceste reguli, iar după ce creștinii au pierdut și au denaturat regulile lor, Allah Preaînaltul a conchis Shariʻah Sa Divină cu Mesajul lui Mohammed (ﷺ). Astfel, El l-a trimis cu o Shariʻah care este valabilă pentru fiecare timp și loc și care nu poate fi modificată sau înlocuită de-a lungul timpului, deoarece aceasta este Shariʻah finală. Allah Preaînaltul spune:

„Apoi te-am aşezat Noi (o, Mohammed) pe Calea cea adevărată a religiei. Urmeaz-o, aşadar, (calea monoteismului islamic) şi nu urma poftelor celor care nu ştiu (politeiștii)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 45:18]

Toate acestea arată în mod clar hotărârile Shariʻei cu privire la tipurile de sancțiuni în raport cu tipurile de infracțiuni. Aceasta bazează severitatea pedepsei pe gravitatea infracțiunii și pericolul pe care aceasta îl presupune pentru societate. Aceasta este o Shariʻah care nu depinde de capricii și de favoritism, tratându-i în mod egal pe toți cei care comit o infracțiune. Astfel, nimeni nu este scutit de pedeapsă, indiferent de statutul său social, puterea, autoritatea sau averea sa. Acest lucru este clar din cuvintele Profetului (ﷺ), care a spus:

„Națiunile dinaintea voastră au fost distruse din cauza faptului că, atunci când cineva de viță nobilă dintre ei fura, îl iertau, însă dacă o persoană săracă dintre ei fura, atunci îi aplicau pedeapsa prescrisă. (Jur) Pe Allah, dacă Fatimah, fiica lui Mohammed, ar fura, i-aş tăia mâna!”

(Al-Bukhari)

 

Legile făcute de om și legea junglei

În realitate, multe dintre legile făcute de om în epoca contemporană sunt doar o altă fațetă a legii junglei, și aceasta se datorează faptului că mulți dintre conducătorii (aleși) în unele dintre parlamente și mulți dintre parlamentari sunt corupți, aspirând numai la putere și bani. Prin urmare, ei adoptă legi care par a fi bune la prima vedere, însă tot ceea ce doresc este să își atingă scopurile și să servească intereselor lor prin exploatarea restului oamenilor, mai ales a celor săraci! Din acest motiv, Allah Preaînaltul a revelat o Lege înțeleaptă și corectă, care nu face diferențe între conducător și cei conduși, între cei bogați și cei săraci, între negri și albi, și nici între clasele sociale. Aceasta este Legea dreptății, care este departe de orice fel de capriciu, nedreptate și avariție! Allah Preaînaltul spune:

„Şi, oare, voiesc ei judecata din vremea păgâniei (perioada anterioară apariției islamului, cunoscută sub numele de Al-Jahiliyyah)? Dar cine, oare, ar putea fi mai bun judecător decât Allah, pentru un neam care se crede statornic?” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:50]

 

Problemele legilor făcute de om și instabilitatea lor

 

Cel care analizează istoria legilor și a constituțiilor făcute de om poate vedea că acestea sunt într-o continuă schimbare și că nu există nicio lege care să poată sta neschimbată pentru o perioadă lungă de timp. Astfel, un lucru care era considerat a fi un delict într-o anumită perioadă de timp a devenit o virtute într-o alta și viceversa. De exemplu, între anii 1850 și 1920, costumele de baie pentru femei în Statele Unite ale Americii erau o haină lungă care acoperea întregul corp, iar dacă o femeie ar fi purtat pe atunci ceea ce poartă în zilele noastre, ea ar fi fost arestată și pedepsită.

Așa cum legea se schimbă în funcție de timp, ea se schimbă, de asemenea, în funcție de loc. De exemplu, fiecare dintre țările membre ale Uniunii Europene are o legislație diferită față de celelalte. Chiar și în Statele Unite, legile diferă de la stat la stat, iar de aici tragem concluzia clară că legile sunt supuse dorințelor și capriciilor politicienilor care le impun oamenilor. Câteva exemple în acest sens sunt următoarele:

 

Eutanasia:

Care este sinuciderea cu ajutorul unei alte persoane și este de trei feluri:

1. Eutanasia voluntară: se realizează cu acordul pacientului. Aceasta este legală în unele țări europene și în unele state americane.

2. Eutanasia involuntară: este posibilă fără aprobarea pacientului. Un exemplu în acest sens este eutanasierea copiilor, care este permisă în anumite circumstanțe în Olanda, în conformitate cu Protocolul Groningen^[4].

3. Eutanasia forțată: se realizează împotriva voinței pacientului.

Ideea de bază este că există susținători și oponenți ai eutanasiei, iar fiecare grup are argumente și motive în care cred și cu care își susțin poziția. În unele țări, aceasta este considerată a fi legală, în timp ce în altele este considerată a fi o crimă.

Au fost înregistrate cazuri de crimă cu premeditare, cum ar fi cazul Doctorului Nigel Cox, care i-a injectat pacientei sale, Lillian Boyes, o doză letală de clorură de potasiu, cauzându-i moartea. El a susținut în apărarea sa că încerca să îi ușureze durerile reumatice. Instanța l-a condamnat la un singur an de pușcărie cu suspendare, iar un an mai târziu, el și-a recuperat licența de medic, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

 

Comercializarea drogurilor:

Câteva țări europene au legalizat comercializarea și consumul de droguri cu anumite condiții și în anumite cantități, în timp ce în alte țări europene acestea sunt complet interzise. Ceea ce este ciudat este faptul că unele dintre aceste țări au legalizat comercializarea și consumul numai pentru cetățenii lor, în timp ce le-au interzis pentru turiști, având drept scop evitarea „turismului pentru droguri” pe teritoriul lor. Această decizie a fost respinsă de mulți proprietari de cafenele care vând droguri și care au spus că această decizie îi va duce la faliment.

 

Pedeapsa cu moartea:

Anumite țări europene și state americane interzic pedeapsa cu moartea, în timp ce în altele aceasta este încă legalizată și pusă în aplicare!

Atunci: cum putem determina ce anume constituie o infracțiune și ce este corect?! Cine deține adevărul și cine greșește?!

În concluzie: oamenii raționali sunt de acord cu faptul că adevărul cu privire la ceea ce este corect este unul singur și că acesta nu poate fi modificat în funcţie de timp sau loc, același lucru fiind valabil în ceea ce privește manierele, virtuțile, infracțiunile și păcatele; toate acestea sunt stabilite și nu pot fi schimbate. Astfel, o virtute nu va deveni niciodată o infracțiune și o infracțiune nu va deveni niciodată o virtute!

 

Sancțiunile absurde prevăzute de către legile făcute de om

 

Dacă privim la unele legislații și sancțiuni care au fost adoptate de-a lungul timpului de către civilizațiile vechi precum cea faraonică, chineză, indiană, greacă, romană, sau chiar la cele adoptate de către triburile africane, constatăm că acestea erau absurde. De exemplu, pedeapsa cu moartea era dată din motive foarte simple, ca să nu mai vorbim de faptul că modul de torturare a condamnatului era foarte ingenios. Uneori, el era decapitat cu ghilotina, așa cum s-a întâmplat cu regele Franței, Ludovic al XVI-lea, în anul 1793, iar alteori era decapitat cu un topor, iar apoi corpul său era tăiat în patru părți, așa cum s-a întâmplat cu Sir Thomas Armstrong în 1684, în Regatul Unit. În alte cazuri, condamnatului îi erau scoase intestinele și îi erau tăiate membrele în timp ce era încă în viață, apoi îi scoteau inima și îl decapitau, așa cum s-a întâmplat cu Balthasar Gérard în 1584, în Olanda. Uneori, condamnatul era sacrificat cu un cuțit, alteori era crucificat pe un copac și ars de viu, așa cum s-a întâmplat în timpul inchiziției spaniole și a celei portugheze, sub supravegherea preoților. Alteori, condamnații era executați prin aruncarea de vii în fața unor lei înfometați, în stadionul roman, alții erau puși de vii în cuptoarele lui Hitler, alții erau trași în țeapă sau puși pe scaunul electric, așa cum s-a întâmplat cu Lynda Lyon Block în 2002, în Statele Unite ale Americii. Alții erau uciși prin înec, așa cum s-a întâmplat cu susținătorii revoluției franceze în 1793, sau prin zdrobirea capului cu un ciocan ori prin punerea unor pietre grele pe piept, așa cum s-a întâmplat cu Giles Corey în 1692, în Statele Unite ale Americii, ori prin aruncarea în ulei fiert, așa cum s-a întâmplat cu Richard Rice în 1531, în Regatul Unit, sau prin sufocare în camera de gazare, ori prin îngroparea de vii, așa cum s-a întâmplat cu civilii chinezi, care au fost îngropați de vii de către soldații japonezi în Masacrul de la Nanking, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Alteori, execuția era realizată prin tăierea corpului de sus până jos, alteori prin spânzurare, tăierea gâtului și apoi tăierea capului cu un cuţit, așa cum s-a întâmplat cu Ieremia Brandreth în 1817, alteori prin legarea fiecăruia dintre cele 4 membre de câte un cal, iar apoi fiecare dintre cei 4 cai trăgea în câte o parte, iar corpul celui condamnat era rupt în 4 părți, așa cum s-a întâmplat cu Túpac Amaru al II-lea în 1781, în Peru, care a fost executat de către colonialiștii spanioli. Alteori, condamnatul era ucis prin tăieturi lente, așa cum s-a întâmplat cu Joseph Marchand în 1835, în Vietnam, alteori prin împușcarea în cap, și prin multe alte metode odioase și absurde prevăzute în legile făcute de om!

Prin urmare, Legea Divină este o legislație a milei, care nu prevede pedepse absurde și nu îi lasă pe oameni să cadă pradă capriciilor și nedreptăților parlamentarilor sau ale guvernatorilor și ale hotărârilor lor absurde. Shariʻah islamică prevede mila chiar și față de animale, menționând că omul trebuie să arate bunătate și milă față de ele, chiar și atunci când le sacrifică pentru consum. Profetul Mohammed (ﷺ) a spus:

„Cu adevărat, Allah a prescris ihsān (bunătatea) pentru toate. Deci, atunci când ucideți, trebuie să ucideți în cel mai blând mod cu putință, iar atunci când sacrificați, trebuie să sacrificați în cel mai blând mod cu putință. Ascuțiți lama cuțitului pentru a înjunghia cu ușurință (reducând durerea animalului).”

(Muslim)

 

Doctrina sacrificiului uman în legislația umană

 

Popoarele din America Centrală practicau doctrinele sacrificiului uman în Imperiul Aztec, care au guvernat din secolul al XIV-lea până în secolul al XVI-lea. Ele au guvernat regiunea care este cunoscută astăzi drept Mexic, unde preoții obișnuiau să aducă victima și să o pună pe o piatră mare. Preotul deschidea apoi pieptul victimei în timp ce aceasta era încă în viață, îi scotea inima în timp ce încă bătea și o ridica spre Soare pentru a-l împăca pe zeul Soarelui, numit „Huitzilopochtli” - Allah să ne ferească! - sau pe zeul ploii, numit „Tlaloc”, sau pe zeul focului, numit „Huehueteotl”, în cadrul unui festival religios în care victima era aruncată în foc de vie și, înainte să moară, era scoasă din foc, îi era deschis pieptul și îi era scoasă inima.

Una dintre superstițiile acelui imperiu era aceea că un zeu numit „Xipe Totec” și-a smuls pielea pentru a le-o da oamenilor sub formă de porumb. În schimb, el le-a cerut oamenilor o piele umană pentru a o îmbrăca în locul celei pe care le-a dat-o. Din acest motiv, preoții obișnuiau să îi facă pe plac acestui zeu smulgând pielea victimei de vie, pe care o purtau timp de douăzeci de zile, după care o aruncau în foc!

În Africa, au existat exemple similare, precum tradițiile anuale din Dahomey, care este cunoscut în prezent drept Republica Benin, din Africa de Vest. Ei obișnuiau să îi aducă pe captivi și pe prizonierii de război și să îi sacrifice în cadrul ceremoniei pentru această sărbătoare anuală, iar atunci când regele murea, ei sacrificau mii de prizonieri, așa cum s-a întâmplat în anul 1727, când au sacrificat 4.000 de prizonieri într-o singură zi!

În plus, în civilizația Chinei antice, sclavii erau îngropați de vii atunci când stăpânul lor murea, așa cum s-a întâmplat în anul 621, când domnitorul „Mu” din districtul Qin a murit, iar 177 dintre sclavii săi au fost îngropați de vii împreună cu el.

În secolul al XII-lea, prizonierii de război erau sacrificați și prezentați drept jertfă pentru zeul sclavilor - „Perun”, din cultura slavă.

În țările din Asia de Est, unde este răspândit budismul, putem vedea imagini recente foarte neplăcute. De exemplu, de Anul Nou Chinezesc, unii budiști iau o fată după ce au cerut permisiunea părinților ei, o spală și o curăță, apoi îi leagă mâinile la spate și o înjunghie cu un cuțit în gât, la fel cum ar înjunghia un porc. Apoi, ei pun un vas sub gâtul ei, astfel încât sângele să se scurgă în el. În cele din urmă, ei îi taie corpul în bucăți, pe care le dau oamenilor săraci.

Acesta este doar o mică parte a acestor legislații absurde și credințe pe care o minte sănătoasă nu le poate accepta.

Aproape nicio civilizație sau țară nu a fost scutită de asemenea legislații criminale, așa cum este doctrina sacrificiului uman pentru a îmbuna un zeu prin intermediul sângelui uman. Pentru cei care doresc să citească și să caute mai multe informații, ei pot analiza istoria doctrinei sacrificiului uman din întreaga lume pentru a vedea cum a fost răspândită aceasta în America, Europa, Australia, Africa și Asia! În plus, Vechiul Testament a menționat această crimă atroce și a criticat-o pentru grozăvia sa, spunând că pedeapsa pentru ea este moartea prin lapidare, atunci când a expus cazul canaaniților, care își ofereau copiii drept jertfe zeului Moloh, după cum putem citi în Leviticul, 20:1-2:

„Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a zis: ~ «Spune copiilor lui Israel: „Dacă un om dintre copiii lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în Israel îi dă lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela să fie pedepsit cu moartea: poporul din ţară să-l ucidă cu pietre.”»”

De aceea, este o îndurare de la Allah Preaînaltul față de creația Sa faptul că a revelat o Shariʻah Divină care să lupte împotriva tuturor legislațiilor absurde care au fost adoptate pentru umilirea și sacrificarea oamenilor și care au fost practicate în întreaga lume! Allah Preaînaltul spune:

„Spune (o, Mohammed): «Veniți să vă citesc ceea ce Domnul vostru v-a oprit (cu adevărat): să nu-I asociaţi Lui nimic; să fiţi buni cu părinţii (cu mama şi cu tatăl vostru); să nu-i omorâți pe copiii voştri de teama sărăciei (aluzie, în primul rând, la îngroparea fetelor nou-născute în Arabia păgână), căci Noi vă vom da cele de trai atât vouă, cât şi lor; nu vă apropiaţi de cele rușinoase, nici cele care se văd, nici cele care sunt ascunse (ascunse în inimă, ca invidia, intenţiile rele etc.); nu ucideți sufletul pe care l-a oprit Allah, decât pe drept (decât în situațiile bine stabilite de Allah)!» Acestea vi le-a poruncit (Allah); poate că voi veţi pricepe!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:151]

Allah Cel Atotputernic ne-a spus adevărul cu privire la Profetul Său, Mohammed (ﷺ), pe care l-a trimis cu religia Adevărului, care include tot ceea ce reglementează chestiunile omului atât în această viață, cât și în Viața de Apoi, și fericit este cel care crede în El și urmează Shariʻah Lui:

„Şi Noi nu te-am trimis (o, Mohammed) decât ca o îndurare pentru lumi (a oamenilor, a djinnilor şi a tot ceea ce există).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 21:107]

Ibn ‘Abbas (Allah să fie mulțumit de el!) a spus:

„Allah l-a trimis pe Mesagerul Său (ﷺ) ca o îndurare pentru întreaga lume, atât pentru credincioși, cât și pentru necredincioşi. În ceea ce îl privește pe credincios, Allah l-a călăuzit prin Profet (ﷺ) și l-a lăsat să intre în Paradis datorită faptului că a crezut în el (ﷺ) și a acționat în conformitate cu Shariʻah islamică revelată lui (ﷺ) de către Allah. În ceea ce îl privește pe necredincios, Allah i-a dat o amânare a pedepsei prin misiunea Profetului (ﷺ), oferindu-i alte oportunități pentru a reveni la Calea cea Dreaptă, în timp ce, înainte de venirea Profetului (ﷺ), pedepsirea celor care îl negau pe Profetul lor era imediată.”

Allah l-a trimis pe Mesagerul Său (ﷺ) pentru întreaga lume, pentru a o chema la adorarea numai a Lui Singur, fără niciun partener, și pentru a anihila și invalida toate obiceiurile politeiste, legile absurde și tradițiile barbare.

 

Infracțiunile care au fost legalizate în legile făcute de om

 

Există o mulțime de infracțiuni sau acțiuni care sunt aproape infracțiuni și care sunt legalizate și codificate în unele dintre legile făcute de om, iar un exemplu în acest sens sunt avortul și uciderea fătului. Pentru cei care nu știu cum anume este ucis un făt, ei pot căuta pe internet cum sunt efectuate avorturile de către medicii de specialitate, având ajutorul unor asistente medicale, care se presupune că ar trebui să arate milă față de pacienți!

Ceea ce este și mai uimitor este faptul că această crimă atroce este comisă după ce mama îi prezintă o cerere medicului, singură sau împreună cu tatăl, pentru ca acesta să îi ucidă propriul copil!

Acest lucru se întâmplă din motive banale, care arată nivelul pe care l-a atins decadența oamenilor, care nu se simt pregătiți să aibă un copil pentru că vor să se bucure de libertate și călătorii pentru o perioadă suplimentară de timp, înainte de a-și asuma obligațiile și responsabilitățile pe care le presupun îngrijirea unui nou-născut, sau din cauza altor impedimente financiare sau sociale!

Acest lucru este larg răspândit în multe țări dezvoltate, dar mai ales în țările sărace din Asia și Africa, în special atunci când fătul este o fată, deoarece ea este considerată a fi o povară economică pentru familie, spre deosebire de băiat, care, în opinia lor, este un membru constructiv și productiv al familiei. Astfel, el poartă o parte din povara tatălui său și îl ajută în furnizarea de resurse financiare pentru familie. Putem vedea imagini ale unor tați din unele țări sărace din Asia de Est care și-au ucis fiicele la fel cum obișnuiau să facă necredincioşii din Mecca înainte de apariția islamului. Allah Cel Atotputernic a relatat povestea crimei lor atroce spunând:

„Iar dacă vreunuia dintre ei i se vestește (nașterea) unei fiice, chipul lui devine negru şi el e plin de mânie (împotriva soţiei sale), ~ Se ascunde de lume din pricina răului ce i s-a vestit. Să-l ţină el, în ciuda umilinței, sau să-l îngroape în ţărână (sau să-l îngroape de viu, aşa cum obişnuiau păgânii să procedeze cu fetițele nou-născute)? Ce proastă judecată!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 16:58-59]

Această crimă a fost codificată în unele Legi vechi, așa cum a fost Legea Romană, al cărei tabel IV spune:

„Copilul născut cu deformații majore va fi ucis cu rapiditate.”

Observăm că această crimă a fost la fel de răspândită în civilizația greacă veche, în care mama obișnuia să îi arate copilul tatălui după naștere, iar dacă el îl accepta, atunci acesta trăia, și dacă nu, atunci copilul era ucis. Unul dintre papirusurile romane care au fost descoperite în orașul Bahnasa (cunoscut anterior drept „Oxyrhynchos”), din Egipt, indică, de asemenea, acest lucru, și arată răspândirea acestui obicei în rândul romanilor, din moment ce papirusul conține mesajul unui soț pentru soția sa, în care îi spune:

„Dacă nou-născutul este un băiat, lasă-l să trăiască, iar dacă este o fată, ucide-o!”

Pe de altă parte, Shariʻah islamică este una a bunătății și a milei, în cadrul căreia această crimă oribilă a fost interzisă. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Cu adevărat, Allah v-a interzis neascultarea mamelor, să vă îngropați fiicele de vii, să rețineți (ceea ce ar trebui să daţi din zakāh și cheltuielile obligatorii) și să cereţi (ceva la care nu aveți dreptul). Şi Allah a făcut makrūh (neplăcut) să vorbiţi prea mult despre alţii, să puneţi prea multe întrebări (în legătură cu lucruri care nu vă aduc niciun beneficiu sau care nu au nicio legătură cu voi) şi să vă risipiți averea.”

 (Al-Bukhari și Muslim)

Ea menționează, de asemenea, drepturile fătului in timp ce acesta este încă în pântecele mamei sale. Cel mai important dintre aceste drepturi este acela la viață! Allah Preaînaltul spune:

„(...) să nu-i omorâți pe copiii voştri de teama sărăciei, căci Noi vă vom da cele de trai atât vouă cât şi lor (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:151

De asemenea, ea a anulat toate formele de discriminare și diferențe în comportamentul față de copii, fie că este vorba despre băieți sau fete. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Tratați-vă copiii în mod egal! Tratați-vă copiii în mod egal! Tratați-vă copiii în mod egal!”

(As-Silsilah As-Sahiha)

 

 

 

Partea a II-a

Shariʻah islamică, pedepsele și scopurile Shariʻei islamice

 

• Shariʻah islamică

• Scopurile Shariʻei islamice

1. Protejarea religiei

2. Protejarea sinelui

3. Protejarea minții

4. Protejarea averii

5. Protejarea descendenței

• Hudūd (pedepsele) în Shariʻah islamică

• Cererea de punere în aplicare a Shariʻei islamice în țările nemusulmane

1. Tribunalele islamice din țările nemusulmane

2. Ar trebui să li se ceară țărilor nemusulmane să pună în aplicare Shariʻah islamică?

 

 

 

Partea a II-a

Shariʻah islamică

 

După cum am precizat mai sus, Shariʻah islamică reprezintă Legile pe care Allah Cel Atotputernic le-a stabilit și adoptat pentru a reglementa relația oamenilor cu El, cu semenii lor și cu mediul înconjurător. Unele dintre aceste Legi reglementează chestiunile legate de adorare, altele reglementează tranzacțiile economice, comerciale și sociale, iar altele organizează principiile după care este construit statul, reglementând rolul autorității legislative, judecătorești și executive.

 

Scopurile Shariʻei islamice

 

Scopurile Shariʻei islamice sunt obiectivele pe care aceasta a venit să le îndeplinească. Poruncile și pedepsele pe care le prevede au fost stabilite pentru un scop bine definit, și anume protejarea drepturilor fundamentale. Câteva exemple de scopuri ale Shariʻei islamice sunt următoarele:

 

1. Protejarea religiei:

Protejarea religiei este scopul cel mai important al Shariʻei islamice. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi Domnul tău a orânduit să nu-L adorați decât pe El şi să vă purtaţi frumos cu părinţii voştri, iar dacă bătrânețile îi ajung pe unul dintre ei sau pe amândoi lângă tine, nu le ziceți lor «Of!» (în semn de nemulțumire, pentru că te stânjenesc) şi nu-i certa pe ei (pentru ceea ce nu-ţi place), ci spune-le lor vorbe cuviincioase.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 17:23]

Shariʻah a menționat răsplata măreață pe care o vor primi cei care îi ajută pe oameni să își protejeze religia, iar o modalitate prin care pot face aceasta este învățându-i preceptele acesteia. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus :

„Cel mai bun dintre voi este cel care memorează Coranul şi îi învaţă şi pe alţii.”

 (Al-Bukhari)

O altă modalitate este construirea de moschei în care oamenii să își poată învăța religia și să Îl adore pe Allah Preaînaltul. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus :

„Celui care construieşte o moschee pentru (de dragul lui) Allah, fie ea cât un cuib de vrabie sau chiar mai mică de atât, Allah îi va construi o casă în Paradis.”

(Ibn Hibban)

 

2. Protejarea sinelui:

Allah Cel Atotputernic a creat sufletul uman și a interzis orice fel de agresiune împotriva lui, chiar dacă este vorba despre cea a unui individ față de el însuși. Allah Preaînaltul spune:

„O, voi cei care credeţi! Nu vă mâncaţi averile voastre unii altora pe nedrept, doar dacă este un negoț (legal), cu bună învoială între voi! Şi nu vă ucideți voi înșivă (prin săvârșirea de păcate care antrenează pieirea voastră în această lume sau ucigându-vă unul pe altul)! Allah este Rahīm (Prea Îndurător) cu voi!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:29]

Este interzisă, de asemenea, agresiunea împotriva unui alt suflet, fie că acesta aparține unui credincios sau unui necredincios, după cum spune Allah Preaînaltul:

„Şi nu luaţi sufletul pe care Allah l-a socotit oprit, decât pe drept (sufletul omului nu poate fi luat decât în conformitate cu prescripţiile legii islamice, în situaţii cum ar fi răzbunarea unui suflet sau uciderea asasinului)! (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 17:33]

Oricine ucide în mod deliberat un suflet își primește pedeapsa, care este dată de un judecător. Părinții celui ucis îl pot ierta pe ucigaș și pot renunța la despăgubire, după cum spune Allah Cel Atotputernic:

„O, voi cei care credeţi, v-a fost prescris talionul (pedepsirea criminalului cu ceva identic crimei lui) pentru cei uciși: slobod pentru slobod, rob pentru rob, femeie pentru femeie. Iar celui căruia i s-a iertat din partea fratelui său ceva, i se arată bunăvoință (ucigașul este urmărit pentru a se obţine dreptul fără violență), iar despăgubirea se îndeplineşte după cuviință. Aceasta este o uşurare de la Domnul vostru şi o îndurare, iar cel care mai vatămă după aceea (pe ucigaș, după ce a fost iertat; rudele apropiate ale victimei nu mai au voie să aducă nici un fel de vătămare vinovaților după ce au fost iertaţi sau după ce s-a convenit asupra despăgubirii) va avea parte de osândă dureroasă.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:178]

 

3. Protejarea minții:

Allah Cel Atotputernic l-a diferențiat pe om față de animale și i-a acordat binecuvântarea minții și a intelectului, apoi a promulgat Legi care să protejeze această binecuvântare, interzicând orice îi poate provoca daune și orice o anulează, așa cum sunt alcoolul și alte droguri care intoxică mintea și îi face rău. Allah Cel Atotputernic spune:

„O, voi cei care credeţi! Vinul (vinul - şi prin analogie - orice băutură spirtoasă cu efect asemănător), jocul de noroc, pietrele ridicate (idolii) şi săgeţile (pentru prezicere) sunt numai murdării din lucrătura lui Şeitan. Deci feriți-vă de ele ca să izbândiţi!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:90]

În islam, alcoolul este considerat a fi mama tuturor relelor din cauza pericolului pe care îl presupune atât pentru individ, cât și pentru societate, fiind cel mai mare rău și motivul principal al fiecărei infracțiuni.

 

4. Protejarea averii:

Averea este o parte esențială a vieții, iar Allah Cel Atotputernic a dispus o modalitate prin care aceasta poate fi protejată. Cu ajutorul ei, sunt obținute beneficii și, în plus, aceasta este folosită pentru a obține și mai multă avere (prin investiții), ceea ce permite furnizarea mijloacelor necesare pentru trai, aşa cum sunt hrana, îmbrăcămintea, educația și casa în care o persoană locuiește.

Allah Cel Atotputernic a clarificat căile legitime prin care averea poate fi obținută, căile prin care aceasta poate fi sporită și căile prin care aceasta poate fi cheltuită. Prin urmare, El a interzis orice acțiune prin care averea poate fi risipită și a interzis exploatarea oamenilor sau cheltuirea averilor acestora prin înșelăciune, cămătăria, luarea de mită, furtul, jocurile de noroc sau pariurile. Allah Cel Atotputernic spune:

„O, voi cei care credeţi! Nu vă mâncaţi averile voastre unii altora pe nedrept (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:29]

Allah Preaînaltul a interzis, de asemenea, cheltuirea banilor pe ceea ce ne poate aduce daune nouă sau celor din jur, precum și risipirea acestora. Astfel, El, Preaînaltul, a impus obligații economice față de rude și față de persoanele nevoiașe, poruncindu-i omului să dea caritate. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi dă-i celui care ţi-e rudă ceea ce i se cuvine, ca şi sărmanului (cel sărac, indiferent dacă ţi-e rudă sau nu) şi călătorului de pe drum (aflat la nevoie), însă nu risipi peste măsură (pentru lucruri interzise sau reprobabile ori pentru cineva care nu merită), ~ Căci risipitorii sunt fraţii șeitanilor (sunt asemenea șeitanilor, nerecunoscând binefacerea lui Allah şi cheltuind averea pentru ceea ce nu trebuie), iar Şeitan este nerecunoscător Domnului său!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 17:26-27]

 

5. Protejarea descendenței:

Shariʻah islamică a interzis orice lucru care ar putea provoca amestecarea nepermisă a descendenței, așa cum este adulterul. Allah Preaînaltul spune:

„Şi nu vă apropiaţi (nu faceţi lucruri care să conducă la preacurvie, cum sunt sărutul, mângâierea, privitul la femeile goale etc.) de preacurvie (prin preacurvie se traduce cuvântul arab zina, care înseamnă o relaţie sexuală între bărbat şi femeie în afara căsătoriei), căci ea este o josnicie! Şi rău drum este ea!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 17:32]

Allah Preaînaltul a interzis, de asemenea, orice ar putea provoca împiedicarea descendenței, așa cum sunt homosexualitatea sau lesbianismul. Allah Preaînaltul spune:

„Printre oameni este unul ale cărui vorbe în această lume îţi plac (o, Mohammed) şi care Îl ia pe Allah drept Martor pentru ceea ce este în inima lui, în vreme ce el este cel mai înverșunat la gâlceavă. ~ Şi de îndată ce pleacă (din fața ta, o, Mohammed), străbate pământul, căutând să semene stricăciune şi să nimicească semănăturile şi dobitoacele. Allah însă nu iubeşte stricăciunea!” [Traducerea sensurilor Nobilului Cora, 2:204-205]

 

Hudūd (pedepsele) în Shariʻah islamică

 

Pedepsele au fost legiferate în Shariʻah islamică pentru a proteja Legile pe care Allah Preaînaltul le-a revelat pentru reglementarea vieților oamenilor. Pentru asigurarea aplicării și respectării acestor Legi de către oameni, trebuie să existe o Lege care să impună sancțiuni disciplinare și punitive oricui le încalcă. Din acest motiv, Allah Preaînaltul a legiferat Hudūd (pedepsele) sau Codul penal. Shariʻah nu prevede aceste pedepse decât pentru protejarea drepturilor. Nemusulmanii confundă adesea Hudūd (pedepsele) cu Shariʻah islamică în sine, crezând că aceasta este alcătuită doar din pedepse și sancțiuni disciplinare și punitive, precum tăierea mâinii unui hoț, uciderea unui criminal, etc. Această concepție este falsă, deoarece Hudūd (pedepsele) sunt impuse numai împotriva celor care încalcă Legile islamice, pentru a le proteja și garanta respectarea acestora. În plus, prin aplicarea sancțiunilor împotriva celor care încalcă legile sunt protejate viața, averea, onoarea și mintea oamenilor și este garantată, de asemenea, prezervarea existenței umane, așa cum un perete protejează un oraș (Shariʻah islamică) de bandiții care doresc să intre și să îi atace pe rezidenții care se află în siguranță în interiorul lui. Allah Preaînaltul spune:

„Şi aveţi în talion (pavăză pentru) viaţă (talionul îi descurajează pe cei ce sunt ispitiți să cuteze la crimă, salvând prin aceasta viaţa oamenilor), o, cei dăruiţi cu minte, şi poate că o să vă feriți (de săvârșirea de crime)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Cora, 2:179]

Trebuie reținut faptul că pedepsele nu sunt o noutate adusă de Shariʻah islamică, ci Allah Cel Atotputernic le-a poruncit în toate Legile Divine, la fel ca atunci când a poruncit impunerea pedepselor în Tora pe care i-a revelat-o lui Moise (Pacea fie asupra sa!). Allah Cel Atotputernic spune:

„Noi am revelat Tora (lui Moise), în care este călăuzire dreaptă şi lumină. După ea judecă Profeţii (dintre fiii lui Israel) cei supuși Voii lui Allah, rabinii şi învăţaţii, pentru cei care s-au iudaizat, căci lor li s-a încredinţat spre păstrare Scriptura lui Allah şi ei sunt martori pentru ea (răspunzători de aplicarea corectă a prescripțiilor Torei, apărând-o de orice răstălmăcire). Ci nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de Mine. Şi nu vindeți Semnele Mele pentru un preţ de nimic. Iar aceia care nu judecă după ceea ce Allah a revelat, aceia sunt necredincioşi. ~ Şi Noi am prescris pentru ei în ea: suflet pentru suflet (ucigașul va fi ucis), ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte şi rănile după legea talionului (pedepsirea criminalului cu ceva identic crimei lui). Dacă, însă, cineva renunţă la aceasta în semn de milostenie (iertându-l pe vinovat), ea va fi ispăşire pentru el. Iar aceia care nu judecă după ceea ce a revelat Allah, aceia sunt zalimun (politeiști, nedrepţi, răufăcători  şi neascultători faţă de Allah).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:44-45]

Allah Preaînaltul a poruncit, de asemenea, impunerea pedepselor în Biblie, Scriptura revelată lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi l-am trimis Noi, după ei, pe Isus, fiul Mariei, întărind (Tora) care se afla dinaintea lui şi i-am dat lui Evanghelia (Injil), în care este călăuzire şi lumină, întărind Tora care se afla dinaintea lui, şi drept călăuzire şi îndemnare pentru cei cucernici. ~ Deci să judece neamul Evangheliei după ceea ce Allah a trimis în ea! Iar aceia care nu judecă după ceea ce a revelat Allah, aceia sunt fasiqun (cei care au deviat de la Calea lui Allah, nelegiuiţii, cei care persistă în păcat).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:46-47]

 

Cine se ocupă de executarea pedepselor?

 

Executarea pedepselor împotriva celor care încalcă Legea este responsabilitatea conducătorului musulmanilor sau a celui care îl reprezintă, iar membrii societății nu au dreptul de a executa pedepsele ei înșiși, deoarece islamul este o religie care se caracterizează prin ordine, iar nu prin dezordine sau barbarie. Spre exemplu, în epoca Mesagerului lui Allah (ﷺ), nimeni nu executa pedepsele decât cu permisiunea lui. Allah Cel Atotputernic spune:

„Aşadar, fă judecată (o, Mohammed) între ei după ceea ce ţi-a trimis Allah şi nu urma poftele lor şi fii cu băgare de seamă, să nu te ispitească pentru a te îndepărta de ceva din ceea ce ţi-a trimis Allah! Iar dacă ei întorc spatele, (refuzând hotărârea revelată), atunci să ştii că Allah voieşte să-i pedepsească pentru o parte din păcatele lor. Şi mulţi dintre oameni sunt fasiqun (cei care au deviat de la Calea lui Allah, nelegiuiţii, cei care persistă în păcat)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:49]

 

În ce situații pot fi suspendate Hudūd (pedepsele)?

 

1. Atunci când acuzatul își retrage mărturisirea crimei:

Opinia majorității învățaților^[5] (Abu Hanifa, Ash-Shāfiʿī și Ahmad) este că, dacă cineva își mărturisește vinovăția nefiind silit de nimeni, iar apoi, înainte de executarea pedepsei, își retrage mărturisirea, pedeapsa este, de asemenea, suspendată. În cazul în care el nu își retrage mărturisirea, dar scapă în timpul executării pedepsei, atunci nimeni nu trebuie să îl urmărească, sperând că acesta se va căi în fața lui Allah Preaînaltul.

Māʻiz ibn Mālik (Allah să fie mulțumit de el!) era un orfan aflat în grija lui Hazzal Al-Aslami (Allah să fie mulțumit de el!). Māʻiz a comis adulter cu o sclavă din vecinătate, fapt pentru care Hazzal (Allah să fie mulțumit de el!) i-a spus să meargă și să mărturisească ceea ce a făcut în fața Mesagerului lui Allah (ﷺ). După ce a mărturisit de patru ori, Mesagerul lui Allah (ﷺ) a poruncit ca acesta să fie pedepsit, dar atunci când era pe punctul de a fi executat, Māʻiz a fugit. Atunci, ʻAbd Allah ibn Anis (Allah să fie mulțumit de el!) l-a prins și omul și-a primit pedeapsa. Atunci când Trimisul lui Allah (ﷺ) a fost informat cu privire la ceea ce s-a întâmplat, el a spus:

„De ce nu l-ați lăsat să scape? Poate că s-ar fi căit și Allah i-ar fi acceptat căința! O, Hazzal, dacă l-ai fi acoperit cu mantia ta, ar fi fost mai bine decât ceea ce ai făcut (adică, dacă i-ai fi spus să se căiască înaintea lui Allah și să își ascundă păcatul ar fi fost mai bine decât să îi spui să vină să își mărturisească vinovăția).”

(Ahmad, Abu Dawud și Al-Hakim)

Al-Baji a spus: „Fraza «dacă l-ai fi acoperit cu mantia ta» înseamnă că Hazzal ar fi trebuit să îi poruncească lui Māʻiz să se căiască și să își ascundă păcatul, iar «mantia» a fost menționată în mod metaforic.”

 

2. Atunci când există îndoieli:

Hudūd (pedepsele) sunt suspendate atunci când există îndoieli. ʻOmar ibn al-Khattāb (Allah să fie mulțumit de el!) a spus:

„Suspendarea pedepselor legale din cauza îndoielii îmi este mai dragă decât punerea lor în aplicare în ciuda ei (a îndoielii).”

(Musannaf Ibn Abu Shaybah)

Prin urmare, pedeapsa pentru cel care fură bani crezând că sunt ai lui sau că are vreun drept asupra lor este suspendată.

 

3. Atunci când acuzatul se căiește:

În cazul în care cel care încalcă legea se căiește înainte de arestarea sa, pedeapsa este suspendată, însă dacă se căiește după arestarea sa, atunci aceasta nu este suspendată, după cum spune Allah Cel Atotputernic:

„Afară de aceia care se căiesc înainte de a-i prinde. Şi să ştiţi că Allah este Ghafūr (Atoateiertător), Rahīm (Prea Îndurător).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:34]

În conformitate cu consensul învățaților, căința la care se face referire aici și care suspendă pedeapsa înainte ca infractorul să fie prins este cea a bandiților (tâlharii la drumul mare, care veneau călare și îi atacau cu violență pe călători pentru a-i ucide și a le fura banii și femeile). În ceea ce privește restul pedepselor, precum cele pentru adulter și furt, există două opinii. Prima opinie este aceea că pedepsele sunt suspendate prin căință înainte ca infractorul să fie prins, iar a doua este aceea că pedepsele nu sunt suspendate prin căință înainte ca infractorul să fie prins. În ceea ce privește căința pentru calomnie (defăimarea unei femei în ceea ce privește castitatea ei), învățații au fost de acord că pedeapsa nu este suspendată, chiar dacă aceasta (căința) se produce înainte de prinderea celui care a comis-o (calomnia). Această chestiune include mai multe detalii, iar pe cel care dorește să caute mai multe informații îl invităm să apeleze la cărțile de Jurisprudență Islamică.

 

4. Atunci când martorul își retrage mărturia:

Retragerea mărturiei martorilor după ce a fost hotărâtă pedeapsa și înainte de executarea acesteia atrage după sine suspendarea ei.

 

5. Atunci când există interferențe:

În cazul în care aceeași infracțiune (cum ar fi furtul) se repetă de mai multe ori înainte ca infractorul să fie prins și pedepsit, după prinderea sa, pedeapsa va fi aplicată doar o singură dată.

 

Condițiile pentru aplicarea pedepsei

 

1. Capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru faptele comise (deplinătatea facultăților mintale și ajungerea la pubertate):

Pedeapsa nu îi poate fi aplicată unui copil sau unei persoane care nu se află în deplinătatea facultăților mintale, după cum a spus Mesagerul lui Allah (ﷺ):

„Faptele a trei persoane nu sunt înregistrate: cele ale persoanei care doarme, până când se trezește; cele ale copilului, până când crește (ajunge la pubertate) și cele ale persoanei care nu se află în deplinătatea facultăților mintale, până când își revine.”

(Ahmad, Abu Dawud și Al-Hakim)

 

2. Alegerea proprie și lipsa de constrângere:

Allah Cel Atotputernic spune:

„Aceia care nu cred în Allah, după ce au crezut – afară de acela care este silit (să nu creadă), dar inima lui este netulburată întru credinţă – asupra acelora care şi-au deschis inima necredinţei (preferând această viaţă trecătoare Vieţii Veșnice) va veni Mânie de la Allah şi ei vor avea parte de un chin cumplit!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 16:106]

 

3. Sănătatea și capacitatea fizică:

Pedeapsa nu poate fi aplicată asupra celor bolnavi și a celor slabi (din punct de vedere fizic) decât după însănătoșirea lor.

 

4 . Conștientizarea interdicției.

 

Dezirabilitatea acoperirii păcatelor unui musulman:

Oricine este martor la păcatul unui musulman poate alege între a da mărturie de dragul lui Allah sau a-l acoperi pe fratele său musulman. Cea de a doua opțiune este mai bună, iar pe cel care dorește să caute mai multe informații cu privire la acest subiect îl invităm să apeleze la cărțile de Jurisprudență Islamică. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„(...) Celui care acoperă greşelile (sau păcatele) unui musulman Allah îi va acoperi greşelile (sau păcatele) în această viaţă şi în Viaţa de Apoi.”

 (Muslim)

 

Concepția greșită a cruzimii pedepselor în islam

 

Mass-media occidentală transmite ideea că pedepsele stabilite de islam pentru unele infracțiuni (pedeapsa cu moartea pentru criminal, tăierea mâinii pentru hoț) sunt dure, brutale și sălbatice, nefiind potrivite pentru timpul nostru!

 

Răspunsul la această concepție greșită:

Toată lumea este de acord că aceste infracțiuni (crima, furtul) îi aduc un prejudiciu foarte mare societății și o influențează în mod negativ, fapt pentru care acestea trebuie să fie combătute și confruntate prin impunerea de sancțiuni. În ceea ce privește dezacordul, acesta apare atunci când ne referim la tipul de sancțiuni! Cineva se poate întreba: care pedepse sunt mai eficiente în eliminarea infracțiunilor și în evitarea acestora, cele stabilite de islam sau cele stabilite de către oameni, care nu au făcut nimic altceva decât să contribuie la creșterea numărului de infracțiuni din ce în ce mai mult?

• În mod rezonabil, fiecare sancțiune trebuie să fie puțin dură pentru a-i descuraja pe infractori; în caz contrar, aceasta nu ar avea sens.

• Renunțarea la aplicarea pedepsei din cauza cruzimii acesteia ar fi o nedreptate față de societate. Cum ar mai putea fi în siguranță oamenii, averea și onoarea lor dacă s-ar întâmpla acest lucru? Astfel, aplicarea pedepselor este o îndurare față de societate și chiar față de infractor.

 

Relația dintre Shariʻah islamică și legile făcute de om

 

Regula principală a Shariʻei islamice este aceea că totul este permis, după cum spune Allah Cel Atotputernic:

„Oare nu vedeți voi (o, oameni) că Allah v-a supus vouă câte sunt în Ceruri şi câte sunt pe Pământ şi v-a copleșit pe voi cu Binefacerile Sale – atât cele văzute (monoteismul islamic, plăcerile permise ale acestei lumi, inclusiv sănătatea etc.), cât şi cele ascunse (credința în Allah, cunoașterea, înțelepciunea, călăuzirea pentru a face ceea ce este corect și plăcerile din Paradis)?” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 31:20], cu excepția celor pe care Shariʻah le interzice în mod explicit, după cum a spus Mesagerul lui Allah (ﷺ):

„Ceea ce Allah a permis în Cartea Sa este permis, iar ceea ce Allah a interzis este nepermis. Cele cu privire la care nu S-a pronunțat sunt cele pe care le-a iertat, așa că acceptați Iertarea de la Allah, pentru că Allah nu uită.» Apoi, el (ﷺ) a recitat următorul verset: «Şi Domnul tău nu uită niciodată!» [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 19:64]”

(Al-Hakim)

Prin urmare, Shariʻah islamică nu a interzis legile făcute de om care reglementează vieţile oamenilor, ci le-a permis, atât timp cât acestea nu intră în conflict cu ea (de exemplu Legea maritimă, Dreptul muncii etc.). În schimb, ea a interzis legile care codifică anumite crime sau fapte rele și care au un impact negativ asupra oamenilor din punct de vedere etic, financiar, social, moral sau sanitar. Cu alte cuvinte, interdicția este făcută în interesul omului, din moment ce Allah Preaînaltul nu are nevoie de creațiile Sale, păcatele lor nu Îl afectează cu nimic, iar ascultarea lor nu Îi aduce niciun beneficiu. Allah Cel Atotputernic spune:

„Spune (o, Mohammed): «Domnul meu a oprit nelegiuirile - atât pe cele comise în mod public, cât și pe cele comise în mod privat - precum şi păcatul (de orice fel), nedreptățirea (altora) sau să-i faceţi lui Allah asociaţi (în adorare), de vreme ce El nu a trimis o astfel de poruncă, sau să spuneţi despre Allah ceea ce nu ştiţi (în legătură cu cele permise şi cu cele nepermise sau cu idolatria).»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 7:33]

 

Cererea de punere în aplicare a Shariʻei islamice în țările nemusulmane

 

Tribunalele islamice din țările nemusulmane:

Există unele campanii mediatice și rapoarte de presă care critică și denunță prezența unor consilii sau tribunale islamice în unele țări nemusulmane occidentale, în ciuda faptului că aceste țări le-au permis musulmanilor să aibă astfel de consilii și le-au legalizat. Adevărul este că aceste tribunale nu sunt unele reale în sensul juridic convențional, ci sunt consilii care îi ajută pe musulmani în chestiuni legate de căsătorie, divorț, moștenire și altele asemenea. De exemplu, dacă cineva ucide pe altcineva, aceste consilii nu îi vor decide pedeapsa ci, în schimb, poliția îl va prezenta în fața unui tribunal de drept din țara în care locuiește. Aceste campanii mediatice și rapoarte de presă doresc să îi sperie pe cetățeni, punându-i împotriva acestor consilii și prezentându-le ca pe o invazie a țării lor, lucru care este ridicol și lipsit de sens, bazându-se pe ignoranță sau chiar pe ura față de islam și musulmani. Ele vor să îi facă pe oameni să creadă că sancțiunile menționate în Shariʻah islamică sunt puse în aplicare în cadrul acestor consilii, ignorând autoritatea poliției, în timp ce, de fapt, aceste consilii nu fac decât să îi orienteze pe musulmanii din țările nemusulmane în același fel în care Shariʻah islamică tolerantă le-a permis nemusulmanilor care trăiesc în țările musulmane să fie judecați pe baza propriilor lor legislații în multe chestiuni precum căsătoria, divorțul și altele, și nu le impune legile islamice aplicate musulmanilor în aceste chestiuni, cu excepția cazului în care aceștia doresc ca instanțele islamice să judece între ei în conformitate cu legile islamice. Chiar și lucrurile pe care Shariʻah islamică le interzice și condamnă, precum consumul de alcool și cel al cărnii de porc, nu le sunt interzise nemusulmanilor. Motivul pentru acest lucru este acela că ei cred că acestea sunt permise, în ciuda faptului că ele au fost inițial interzise în doctrina lor (în Biblia lor cea Sfântă), existând multe dovezi în acest sens.

Un exemplu al răutății acestor campanii mediatice și rapoarte de presă, care au agendă politică, este acela al unui prezentator care le-a adresat musulmanilor care locuiau în țara sa următoarea întrebare: „Care lege este mai importantă în opinia dumneavoastră, Legea islamică sau legea acestei țări?” Musulmanii au răspuns în mod spontan: „Legea islamică este mai importantă.”, iar acesta este un răspuns foarte normal, pentru că întrebarea în sine este lipsită de sens și indică rasismul și ura prezentatorului emisiunii. Prin răspunsul lor, musulmanii s-au referit la faptul că este mai important Cuvântul lui Allah decât cel al oamenilor, nu la faptul că ei nu respectă legea țării în care locuiesc! În plus, Legea islamică le poruncește să nu ucidă, să nu fure, să nu înșele, iar aceste lucruri coincid cu cele interzise de legile făcute de om, așa că nu există nicio contradicție. Ceea ce se înțelege prin răspunsul musulmanilor este faptul că, dacă legile făcute de om dintr-o țară nemusulmană le permit să aibă o amantă, consumul de alcool, avortul sau consumul de carne de porc, ei nu vor comite aceste acțiuni nepermise, ci vor urma Poruncile lui Allah Preaînaltul, adică nu vor consuma alcool, nu vor avea o amantă și nu își vor ucide copiii prin avort. Prin urmare, ei nu au vrut să spună prin răspunsul lor că vor încălca legile acelei țări. În ceea ce privește sancțiunile, precum cele pentru furt sau omor, musulmanului nu îi vor fi aplicate pedepsele prescrise de Shariʻah islamică. Acest lucru se datorează absenței condițiilor de aplicare a pedepselor, deoarece pedepsele în Shariʻah sunt decise de conducătorul musulman sau de reprezentantul acestuia, cum ar fi un judecător musulman. Musulmanii trebuie să respecte legile țării în care trăiesc, atât timp cât acestea nu le cer să facă un lucru pe care Allah Preaînaltul l-a interzis. Rețineți că aici vorbim despre musulmanii care trăiesc într-o țară nemusulmană, nu într-o țară musulmană!

Musulmanul care trăiește într-o țară nemusulmană trebuie să respecte legile țării respective și să acționeze în conformitate cu acestea, atât timp cât acest lucru nu presupune nesupunerea față de Allah Cel Atotputernic, caz în care el trebuie să părăsească acea țară care nu respectă libertatea religioasă și drepturile personale. De exemplu, în cazul în care aceste legi obligă o femeie musulmană să își scoată hijab-ul, ea trebuie să părăsească imediat țara în care se află, astfel încât să se poate salva de aceste legi absurde, nefiindu-i permis să se împotrivească în fața autorităților cu violență și așa mai departe. Însă, dacă legile unei țări intră în contradicție cu drepturile cetățeanului musulman, fără a îi porunci acestuia să facă un lucru pe care Allah Preaînaltul l-a interzis, atunci el are dreptul să protesteze împotriva acestor legi pe căi pașnice, prin intermediul Parlamentului, al presei sau prin orice alte mijloace pașnice prin care își poate arăta nemulțumirea. De exemplu, în cazul în care legea nu permite construirea unei moschei în care musulmanii să își poată efectua rugăciunile, sau în cazul în care legea nu le permite musulmanilor poligamia, în timp ce le este permis să aibă iubite în loc de soții, musulmanii trebuie să apeleze la sistemul judiciar, la Parlament sau la presă pentru a își obține drepturile religioase pe care Allah Cel Atotputernic le-a impus, așa cum este rugăciunea, sau le-a permis, așa cum este poligamia.

 

Ar trebui să li se ceară țărilor nemusulmane să pună în aplicare Shariʻah islamică?

Există unii emigranți musulmani sau noi musulmani în unele țări occidentale care poartă steaguri negre pe care sunt inscripționate cele două mărturisiri de credință și alte fraze precum: „Shariʻah pentru Anglia!”. Așadar, este corectă sau greșită această acțiune?

Pentru a afla răspunsul la această întrebare, trebuie să se ia în considerare următoarele:

• În primul rând, acești oameni nu le-au prezentat Shariʻah islamică în mod corect cetățenilor nemusulmani din acea țară, ci le-au cerut, în schimb, să o pună în aplicare imediat, în ciuda faptului că tot ceea ce cunosc acești cetățeni nemusulmani cu privire la Shariʻah islamică sunt sancțiunile, precum tăierea mâinii unui hoț și altele asemenea. Aşadar, cum ne-am putea aștepta ca acești cetățeni să accepte ideea de a pune în aplicare Shariʻah? Prin astfel de acțiuni, acești musulmani nu le prezintă Shariʻah cetățenilor nemusulmani, ci îi fac să le fie teamă de ea!

• Mulți dintre acești musulmani confundă definiția Shariʻei cu religia islamică, scopul lor fiind acela de a îi invita pe oameni să îmbrățișeze islamul. Însă, prin modalitatea pe care au ales-o, oamenii au înțeles că ei caută să aplice Legile islamice în cazul lor sau chiar că doresc să aplice sancțiunile prevăzute de Shariʻah islamică asupra lor.

• Shariʻah islamică este Shariʻah țării musulmane, iar țările nemusulmane nu ar trebui să fie obligate să o pună în aplicare. Încă din epoca Trimisului lui Allah (ﷺ) și a califilor drept-călăuziți, nu găsim nicio mențiune conform căreia vreunul dintre ei i-a cerut vreunei țări nemusulmane să pună în aplicare Shariʻah musulmanilor! Mai mult decât atât, cum ar putea o țară care nu practică islamul, ai cărei cetățeni sunt majoritar creștini sau evrei și care este condusă de un creștin sau un evreu să pună în aplicare o Shariʻah care nu îi aparține!

• Cererea ca Shariʻah islamică să fie pusă în aplicare trebuie să fie exprimată într-un cadru juridic. De exemplu, această cerere trebuie să fie exprimată în cadrul Parlamentului, deoarece acesta este singurul loc specializat în aprobarea legilor. Dacă ea ar fi exprimată prin ridicarea de pancarte pe străzi, acest lucru ar provoca furia cetățenilor, iar efectul ei ar fi opus și ar duce la vătămarea da’wah (eforturile de a le prezenta islamul nemusulmanilor).

 

 

Partea a III-a

 

• Legea islamică, legea făcută de om și atingerea obiectivului

• Pedepsirea hoțului, tăierea mâinii sau pedeapsa cu închisoarea pentru mulți ani

• Pedeapsa pentru furt în Biblie

• Autoapărarea în Shariʻah islamică

• Autoapărarea în Biblie

• Autoapărarea în legile făcute de om

 

 

 

 

 

 

Partea a III-a

Legea islamică, legea făcută de om și atingerea obiectivelor

 

Toate legile penale au fost adoptate doar pentru a atinge două obiective principale:

• Descurajarea: prin descurajarea celui care a greșit de la a repeta greșeala și descurajarea oamenilor de la a comite aceeași greșeală.

• Mila față de individ și față de societate: mila față de individ este arătată prin descurajarea acestuia de la a comite o acțiune prin care încalcă drepturile altora, evitând în acest fel pedepsirea lui. Mila față de societate este arătată prin protejarea drepturilor oamenilor de oricine dorește să le încalce.

Aici apare o întrebare: care lege este mai descurajatoare și, în același timp, mai milostivă față de oameni, Legea islamică sau cea făcută de om?! Vom vedea în continuare câteva exemple, precum furtul și pedeapsa pentru această infracțiune în Legea islamică și Legea făcută de om, pentru a vedea care dintre ele este mai eficientă în atingerea obiectivelor menționate mai sus!

 

Pedepsirea hoțului, tăierea mâinii sau pedeapsa cu închisoarea pentru mulți ani

 

În primul rând, trebuie menționat faptul că sancțiunile nu sunt o virtute sau un lucru bun, pentru că, dacă ar fi fost așa, ele nu ar fi fost numite „sancțiuni” și și-ar fi pierdut rolul principal, care este descurajarea. Prin urmare, atunci când comparăm sancțiunile aplicate hoțului, adică tăierea mâinii (a palmei) și privarea de libertate, comparăm de fapt două lucruri rele, și aceasta pentru că ambele sunt de fapt „sancțiuni”, însă vom alege „cel mai bun dintre cele două rele” și cel mai puțin dăunător.

Dacă o analizăm dintr-o perspectivă rațională și rezonabilă, căutând binele pe termen lung, este clar faptul că pedepsirea prin tăierea mâinii este mai descurajatoare decât pedeapsa cu închisoarea și mai eficientă în eliminarea acestei infracțiuni pentru că, dacă hoțul știe că mâna lui va fi tăiată, se va gândi de două ori înainte de a comite un furt și, în acest fel, mâna lui va fi în siguranță și, la fel, și banii și averile oamenilor. În ceea ce privește pedeapsa cu închisoarea, chiar dacă este o sancțiune, ea nu îl descurajează pe hoț de la comiterea infracțiunii de furt, deoarece este o sancțiune temporară, pentru un anumit timp, după care hoțul va fi eliberat și va comite tot mai multe furturi din cauza disprețului pe care îl simte față de această sancțiune! Allah Cel Atotputernic spune:

„Cât despre hoț şi hoață, tăiați-le lor mâinile (de la încheietura pumnului), ca răsplată pentru ceea ce au dobândit (prin furt) şi ca Pedeapsă de la Allah, căci Allah este ‘Aziz (Invincibil, Atotputernic), Hakīm (Preaînțelept).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:38]

Atunci când Allah Preaînaltul spune „Pedeapsă de la Allah”, este clar că aceasta a fost decretată de către El și nu de către creație. Astfel, creația Sa ar trebui să Îl asculte, deoarece El știe ceea ce este mai bine pentru ea atât în ceea ce privește chestiunile religioase, cât și în ceea ce privește chestiunile lumești. Pe lângă faptul că pedepsirea hoțului cu tăierea mâinii este mult mai descurajatoare decât pedeapsa cu închisoarea, aceasta este, de asemenea, mai milostivă față de el și față de întreaga societate, dat fiind că prin descurajarea hoțului de la comiterea infracțiunii de furt este asigurată siguranța oamenilor, care pot astfel trăi într-o societate sigură, în care inimile sunt liniștite și nimeni nu se teme pentru averea lui. În același timp, această sancțiune este mai milostivă față de hoț, deoarece îl salvează de daunele și consecințele pedepsei cu închisoarea, unde se află tot felul de infractori care au comis tot felul de infracțiuni. Aceste daune și consecințe ale pedepsei cu închisoarea îl distrug pe infractor și societatea per ansamblu.

 

Consecințele pedepsei cu închisoarea

 

1. Creșterea probabilității de recidivă a infractorului:

Una dintre consecințele pedepsei cu închisoarea este  închiderea celui care a greșit, indiferent cât de mică este greșeala lui, într-un mediu criminal în care nu poate învăța decât mai multe modalități de a comite infracțiuni. Acest lucru se datorează faptului că închisoarea este un fel de universitate în care infractorii fac schimb de experiență, unde un infractor începător cunoaște infractori cu experiență, iar în acest fel el învață de la ei alte metode de a comite infracțiuni care sunt mai periculoase decât infracțiunea care l-a dus la închisoare. Astfel, după eliberarea sa, infractorul începător va reveni în cadrul societății ca un infractor experimentat care a devenit și mai periculos pentru societate decât înainte. În plus, infractorii leagă prietenii în interiorul închisorii pe care le mențin și după ce sunt eliberați, formându-se astfel noi rețele infracționale, care includ un ucigaș, un traficant de droguri, un farmacist, un programator și un om de știință în domeniul nuclear. Singurul lucru care a făcut ca acești oameni să se cunoască a fost faptul că toți au fost închiși pentru diferite tipuri de infracțiuni! Această consecință periculoasă a pedepsei cu închisoarea a dus la încercarea de a implementa practica „separării deținuților în interiorul închisorilor”, care bineînțeles că a fost un eșec încă de la începutul ei din cauza imposibilității de aplicare a acesteia în viața reală. Acest lucru se datorează faptului că izolarea deținuților le-ar cauza acestora probleme psihologice, ca să nu mai vorbim de costurile financiare enorme care ar trebui să fie suportate de contribuabili, pentru a construi închisori mari, echipate cu facilitățile necesare pentru a oferi această izolare a deținuților.

 

2. Moartea lentă a infractorului din punct de vedere psihologic și spiritual:

Închisoarea distruge sănătatea mentală a deținutului și viața spirituală a acestuia se încheie complet încă din momentul în care este închis, fiind blocat într-o cușcă, asemeni unui animal periculos, și izolat total de restul societății. După ce este eliberat, el se întoarce în societate încă și mai izolat și mai periculos, deoarece îi este mult mai greu să se adapteze la societatea civilizată. De asemenea, el se întoarce în cadrul societății cu multe probleme psihologice care pot afecta societatea!

 

3. Moartea lentă a infractorului din punct de vedere economic:

Închisoarea distruge economia prizonierilor și conduce la colapsul acesteia imediat după închiderea lor. În cazul în care deținutul este un angajat, atunci el va fi dat afară de la locul de muncă. Dacă el are o afacere, aceasta va intra în faliment și munca lui va fi pierdută, ceea ce va duce la distrugerea vieții economice a familiei sale și a tuturor persoanelor care sunt dependente de el din punct de vedere financiar, așa cum sunt angajații săi, care își vor pierde locurile de muncă, iar familiile lor, care nu au nicio vină, și societatea per ansamblu vor avea de suferit.

 

4. Moartea lentă a infractorului din punct de vedere social:

Închisoarea distruge viața socială a deținutului încă din momentul în care este închis. Ce viață socială poate avea un prizonier care este închis și izolat de soția, copiii, rudele și prietenii săi?!

 

5. Pedeapsa colectivă pentru întreaga familie a deținutului:

Familia deținutului va avea de suferit din punct de vedere social și psihologic din cauza detenției acestuia. O soție se va afla departe de soțul ei, o mamă va fi separată de copilul ei, iar niște copii vor fi lipsiți de tatăl lor, deși nu sunt vinovați cu nimic. Cum poate un deținut să aibă grijă de nevoile psihologice, financiare, sexuale și sociale ale soției sale? Cum poate să își crească copiii și să le ofere dragostea și grija de care aceștia au nevoie? Cum poate să aibă grijă de mama și de tatăl său, dacă aceștia sunt în vârstă sau bolnavi? De fapt, detenția lui este o închisoare pentru ei toți! Acest lucru este valabil în cazul în care deținutul este un bărbat, dar dacă deținutul este o femeie cu copii mici, cine va avea grijă de ei, cine îi va hrăni și cine le va satisface nevoile? Ce fel de inimi crude au cei care sunt capabili să separe o mamă de copiii ei mici și să îi dea în grija instituțiilor statului? Ce fel de grijă le pot oferi aceste instituții unor copii care au fost despărțiți de mamele lor? Este adevărat, acestea le vor oferi mâncare, băutură și haine, însă niciodată nu le vor oferi dragoste, blândețe, căldură maternă și o educație bună! Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că acest lucru va crea o nouă generație cu probleme psihologice și sociale, ale căror consecințe vor apărea în viitor, iar societatea nu le va putea suporta.

 

6. Moartea lentă a infractorului din punct de vedere politic:

Închisoarea este o moarte lentă sau chiar una rapidă pentru deținut, care ar putea fi nevinovat, așa cum s-a întâmplat într-una dintre țările dezvoltate, unde un  opoziționist politic puternic a fost acuzat în mod fals de corupție financiară. Multe dintre țările dezvoltate au descris acea acuzație ca fiind falsă și ca având motive politice, având drept scop eliminarea completă a acestui opoziționist, care era un om foarte influent pe scena politică. Desigur, guvernul din țara sa a avut două opțiuni: fie să îl ucidă literalmente, fie să îl ucidă din punct de vedere politic prin privarea de libertate și izolarea de societate și de publicul său!

 

7. Costurile uriașe care sunt plătite din bugetul de stat și taxele plătite de contribuabili:

Toate costurile pe care le presupun construirea închisorilor, întreținerea acestora, păzirea lor, salariile angajaților, așa cum sunt ofițerii și soldații, ca să nu mai vorbim despre costurile pe care le presupune înarmarea lor, transportarea prizonierilor de la închisoare până la tribunal și invers, deplasarea ofițerilor de la casele lor la locul de muncă, precum și hrănirea și cazarea deținuților în interiorul penitenciarelor sunt suportate de cetățenii onorabili care au fost, de fapt, jefuiți mai înainte! Aceasta este cauzată de faptul că guvernul mărește impozitele astfel încât să poată suporta cheltuielile deținuților. Cu alte cuvinte, hoțul a furat de la cetățean înainte de a intra în închisoare, iar după ce a intrat în închisoare fură din nou, dar într-un mod indirect! Din cauza acestei situații, cetățeanul onorabil ar putea deveni un hoț la rândul său din cauza acestor presiuni impuse asupra lui sub formă de taxe, din moment ce, în loc să își cheltuie banii pe îmbunătățirea condițiilor sale de viață și a educației copiilor săi, el este forțat să îi cheltuie pe hrănirea și cazarea hoțului care a furat de la el mai înainte! Pe de altă parte, dacă banii pe care fiecare stat îi cheltuiește pentru întreținerea deținuților și salariile ofițerilor și angajaților care lucrează în închisori i-ar cheltui pentru îmbunătățirea condițiilor persoanelor cu venituri mici, atunci nu ar mai exista hoți în cadrul societății! Astfel, legile făcute de om au creat prin pedeapsa cu închisoarea o armată de prizonieri pe de o parte și o armată de ofițeri și de soldați care să îi păzească pe de alta, iar ambele armate nu fac altceva decât să consume resursele societății în loc să ajute la progresul acesteia!

Acestea sunt doar câteva dintre consecințele aplicării pedepsei cu închisoarea. Astfel, dacă un hoț ar putea alege între pedeapsa cu tăierea mâinii sau pedeapsa cu închisoarea pentru mai mulți ani, poate că ar alege să îi fie tăiată mâna decât să își irosească viața socială, economică și chiar politică! Același lucru este valabil și pentru opoziționistul politic menționat mai sus. Dacă i-ar fi fost oferită șansa de a alege, el ar fi preferat să îi fie tăiată o mână în loc să fie închis, iar această pedeapsă ar fi fost o îndurare pentru el și o tortură pentru cei care au inventat acuzațiile împotriva lui, pentru că, astfel, nu ar fi dispărut de pe scena politică și ar fi continuat să lupte împotriva corupției lor financiare și morale!

În calitate de avocat și activist în domeniul drepturilor umane, invit organizațiile pentru drepturile omului și Națiunile Unite să adopte o poziție fermă împotriva acestei pedepse îngrozitoare și distructive, care este închisoarea pentru hoț!

 

Aplicarea pedepsei tăierii mâinii

 

Sheikh Sālih Al-Fawzān (Allah să îl protejeze!) a spus într-una dintre conferințele sale că, în ultimii zece ani, a auzit doar de două sau trei cazuri de tăiere a mâinii în Arabia Saudită. Desigur, dacă vom compara acest procent cu miile de oameni care sunt pedepsiți cu închisoarea în fiecare an în multe țări dezvoltate, ne vom da seama de modul în care pedeapsa cu tăierea mâinii este mai milostivă față de hoț și față de întreaga societate. Aceasta asigură în același timp siguranța societății și pe cea a hoțului prin descurajarea acestuia de la comiterea furtului, fiind evitată în acest fel pedepsirea lui.

 

Condițiile pedepsei cu tăierea mâinii

 

Unii oameni își imaginează că imediat ce o persoană comite un furt îi este aplicată pedeapsa cu tăierea mâinii, însă nu este deloc așa, deoarece pedeapsa nu are drept scop rănirea ei pentru că a furat, ci împiedicarea de la a amenința siguranța oamenilor și de la a intra în casele lor pentru a fura. De asemenea, pedeapsa nu îi este aplicată fiecărui hoț, ci în foarte puține cazuri, deoarece, pentru a fi aplicată pedeapsa cu tăierea mâinii, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții. Acestea sunt următoarele:

 

1. Spargerea seifului:

Termenul de „seif” face referire la orice folosesc oamenii pentru a își depozita banii sau bunurile, precum o cutie de valori, un depozit, propria casă etc. Astfel, învățații sunt de acord cu privire la faptul că este impusă sancțiunea cu tăierea mâinii doar dacă pentru a comite infracțiunea de furt există o spargere a seifului. De exemplu, acest lucru se petrece atunci când hoțul sparge un lacăt, rupe ușa sau fereastra, face o gaură în acoperiș sau perete sau bagă mâna în buzunarul cuiva pentru a lua ceva care nu îi aparține etc.

 

2. Scoaterea banilor furați din seif:

În cazul în care hoțul este prins în interiorul seifului, înainte de a scăpa cu ceea ce a furat, mâna lui nu va fi tăiată, ci îi va fi impusă o altă sancțiune, în conformitate cu ceea ce spune judecătorul. Aceasta este o îndurare și o modalitate de a evita îndoielile, deoarece, atunci când proprietarul seifului vede pe cineva în interiorul acestuia, poate crede că vrea să fure, în timp ce acea persoană poate a intrat în depozitul sau magazinul lui cu un alt scop decât furtul.

 

3. Persoana căreia i s-au furat banii trebuie să îi ceară înapoi:

În cazul în care nu face acest lucru, pedeapsa cu tăierea mâinii nu este aplicată. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Iertați-vă între voi chestiunile care implică o pedeapsă (adică, dacă doriți să iertați, faceți-o înainte de a veni la mine, la conducător sau la judecător), deoarece, pentru tot ceea ce îmi este prezentat ca fiind un caz, pedeapsa devine obligatorie.”  

(Sahih Abu Dawud)

Atunci când Safwān ibn Umayya (Allah să fie mulțumit de el!) a prins un hoț care fura de la el, l-a dus la Trimisul lui Allah (ﷺ), iar după aceea a vrut să îl ierte. Mesagerul lui Allah (ﷺ) l-a întrebat:

„De ce nu ai făcut-o înainte de a îl aduce la mine?”

(Sahih Abu Dawud)

 

4. Bunurile furate trebuie să atingă un minim prescris:

Dacă nu este așa, atunci nu se impune pedeapsa cu tăierea mâinii.

 

5. Furtul trebuie să fie dovedit prin mărturia a doi oameni drepți sau prin mărturisirea hoțului de două ori.

 

6. Hoțul trebuie să fi furat în secret:

Dacă el nu fură în secret, atunci nu trebuie să i se aplice pedeapsa cu tăierea mâinii. De exemplu, dacă o persoană fură banii cuiva prin opresiune în fața oamenilor sau îi ia cu forța, atunci mâna ei nu va fi tăiată, pentru că proprietarul banilor are posibilitatea de a chema poliția sau de a cere ajutor. De asemenea, în cazul în care hoțul fură banii prin trădare, atunci mâna lui nu va fi tăiată. Un exemplu în acest sens este cazul în care acestuia i-a fost încredințat ceva spre păstrare sau i-a fost dat un împrumut, iar mai târziu el a pretins ca a pierdut ceea ce i-a fost dat sau neagă aceasta. Motivul pentru aceasta este că hoțul a avut acces la ceea ce a furat sau i-a fost permis accesul la acesta. Trimisul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Nu i se taie mâna trădătorului, hoțului care fură bani prin opresiune în fața oamenilor sau îi ia cu forța și nici hoțului care fură banii (care nu sunt depozitați într-un loc sigur) din cauza neatenției proprietarului acestora (așa cum este cazul celui care pune niște bani pe masă pentru a plăti pentru ceva, iar hoțul îi fură).”

(At-Tirmidhi)

Mesagerul lui Allah (ﷺ) a fost întrebat cu privire la curmalele care sunt încă în palmier, iar el (ﷺ) a răspuns:

„Dacă o persoană nevoiașă mănâncă doar câteva curmale, fără a lua nimic în plus în haina ei, nu primește nicio pedeapsă, dar cea care ia în plus față de ceea ce mănâncă, va trebui să plătească de două ori valoarea a ceea ce a luat și va fi pedepsită. Celui care fură (curmale) după ce acestea au fost puse în locul în care urmează să fie uscate (de exemplu, într-un depozit), iar valoarea a ceea ce a furat se ridică la prețul unui scut, trebuie să i se taie mâna.”

(Sahih Abu Dawud)

Din această relatare, aflăm că tăierea mâinii este pedeapsa supremă pentru furt și că aceasta este precedată de alte pedepse, precum amenzile și altele asemenea.

 

7. Hoțul trebuie să fie adult și sănătos mental:

Astfel, această pedeapsă nu li se aplică nici copiilor și nici oamenilor care suferă de o boală mintală, deoarece se consideră că aceștia nu sunt capabili să își asume responsabilitatea pentru faptele lor.

 

8. Hoțul trebuie să fi furat de bunăvoie:

Nu i se taie mâna celui care este forțat de altcineva să comită un furt, acesta fiind scuzat.

 

9. Conștientizarea interdicției:

Nu i se taie mâna celui care ignoră interdicția furtului, iar acest lucru este diferit față de legile făcute de om care afirmă că „necunoașterea legii nu este o scuză”. Astfel, dacă o persoană comite o faptă despre care nu știe că este un delict, legile făcute de om îi vor aplica pedeapsa pentru aceasta și nu îi vor accepta scuza și ignoranța cu privire la ea. Mulți oameni care vizitează unele țări străine într-un scop turistic, pentru a munci sau pentru a studia, cad în această capcană din cauza ignoranței lor cu privire la legile țărilor respective.

 

10. Atunci când a furat, hoțul trebuie să fi fost convins de faptul că nu avea niciun drept asupra bunurilor pe care le-a furat:

Pedepsele (al-hudūd) sunt suspendate atunci când există o îndoială, așa cum se întâmplă, spre exemplu, atunci când o persoană fură niște bunuri asupra cărora are anumite drepturi. Astfel, dacă un tată fură bani de la fiul său, mâna lui nu va fi tăiată, iar același lucru este valabil și pentru bunicile și bunicii care fură de la nepoții lor, sau pentru fiul care fură bani de la tatăl său. Mâna lui nu va fi tăiată, deoarece, de obicei, fiul are permisiunea de a lua din banii tatălui său. De asemenea, în cazul în care un soț fură de la soția lui sau o soție fură de la soțul ei, mâinile lor nu vor fi tăiate. Dacă un musulman fură de la trezoreria publică, mâna lui nu va fi tăiată, pentru că fiecare musulman are un drept la aceasta. Dacă un creditor fură de la debitorul său, care își neagă datoria sau întârzie plata acesteia, mâna lui nu va fi tăiată, însă el nu trebuie să ia mai mult decât ceea ce i se datorează. De asemenea, dacă cineva fură din necesitate, aflându-se într-o situație în care viața sa este pusă în pericol, așa cum este, spre exemplu, situația cuiva care fură împins de foamea sau de setea severă, mâna lui nu va fi tăiată, iar acest lucru se aplică atât timp cât suma furată este egală cu suma care l-ar putea salva de foamea și setea lui severă.

 

11. Hoțul nu și-a retras mărturisirea furtului:

În cazul în care dovada furtului este mărturisirea celui care l-a comis, iar acesta își retrage mărturia înainte de a îi fi tăiată mâna, pedeapsa este anulată, deoarece retragerea mărturisirii creează îndoieli.

 

Concepție greșită:

Cineva ar putea întreba de ce îi este tăiată mâna unui hoț care a furat o anumită sumă de bani ce nu este atât de mare, iar delapidatorului care a delapidat o sumă imensă de bani nu îi este aplicată aceeași pedeapsă.

 

Răspunsul la aceasta:

Răspunzând la această întrebare, Ibn Al-Qayyim (Allah să aibă milă de el!) a spus:

„Aceasta face parte din Înțelepciunea lui Allah. În ceea ce îl privește pe hoț, el fură de la oameni după ce aceștia au luat toate măsurile de siguranță posibile, iar ei nu mai pot face nimic altceva pentru a îl împiedica să fure. Astfel, el a rupt lacăte, uși, acoperișuri și ferestre, iar oamenii nu pot lua alte măsuri de siguranță în afară de acestea. Prin urmare, dacă el nu ar fi fost pedepsit prin tăierea mâinii, furturile s-ar fi răspândit în cadrul societății, oamenii ar fi furat unii de la alții, senzația de siguranță ar fi dispărut, prejudiciul ar fi crescut, iar dezastrul ar fi devenit inevitabil. În ceea ce îl priveşte pe hoțul care fură ceva care este la vedere și fuge, sau hoțul care fură bani prin opresiune în fața oamenilor sau îi ia cu forța, mâna lui nu va fi tăiată, deoarece oamenii l-ar putea opri sau ar putea depune mărturie împotriva lui în fața judecătorului. De asemenea, în ceea ce îl privește pe delapidator, mâna lui nu va fi tăiată, deoarece el fură bani din cauza neatenției proprietarului, iar acest lucru înseamnă că acesta nu a luat suficiente măsuri de siguranță pentru a împiedica delapidarea banilor săi.”

 

Metoda de tăiere a mâinii:

Învățații sunt de acord cu privire la faptul că pedeapsa trebuie să fie aplicată cu blândețe și bunătate. Astfel, hoțul trebuie să fie condus până la locul în care îi va fi aplicată pedeapsa în mod blând, iar el nu trebuie să fie tratat cu duritate și nici să fie insultat sau umilit, după cum a spus Mesagerul lui Allah (ﷺ):

„Nu fiți ajutoarele lui Șeitan împotriva fratelui vostru (musulman).”

(As-Silsilah As-Sahih, 1638)

De asemenea, conducătorul trebuie să aleagă momentul potrivit pentru tăierea mâinii, evitând căldura sau frigul extrem. Pedeapsa nu trebuie să îi fie aplicată hoțului în timp ce acesta suferă de o boală acută, nici femeilor însărcinate sau celor care au sângerări post-natale și nici unei persoane căreia această pedeapsă îi poate provoca moartea.

Atunci când ajunge la locul de tăiere, hoțul este așezat, un cuțit ascuțit este pus pe articulația palmei sale (la încheietura mâinii), iar apoi mâna îi este tăiată printr-o lovitură puternică, dintr-o singură încercare. Dacă există o cale mai rapidă, atunci aceasta trebuie aplicată.

 

Concepție greșită:

Cineva ar putea spune: „Am văzut o scenă în care mâna unui hoț era tăiată de către un membru al unei grupări islamice dintr-o țară arabă care se afla în război. Era o scenă șocantă în care mâna unui om era lovită cu o sabie neascuțită, motiv pentru care a fost nevoie de mai multe lovituri pentru ca aceasta să îi fie tăiată, iar acei oameni erau mulțumiți și strigau: «Allahu Akbar (Allah este Prea Măreț!)»”

 

Răspunsul la aceasta:

Acesta este un act individual care contrazice învățăturile Shariʻei cu privire la această chestiune. Legea islamică nu permite tăierea mâinii în acest fel, iar fapta lor indică ignoranță cu privire la învățăturile sale, lucru care pătează imaginea Shariʻei islamice iertătoare! De asemenea, ei încalcă învățăturile Shariʻei cu privire la următoarele puncte:

 

1. Pedepsele nu trebuie să fie aplicate în timpul războaielor:

Trimisul lui Allah (ﷺ) a spus în acest sens:

„Nicio mână nu ar trebui să fie tăiată în timpul războaielor.”

(At-Tirmidhi)

Ibn Al-Qayyim (Allah să aibă milă de el!) a spus:

„Chiar dacă aceasta este o pedeapsă prescrisă de către Allah, Profetul (ﷺ) ne-a explicat că ea nu trebuie să fie aplicată în timpul războaielor, deoarece ar putea duce la ceva mai rău decât suspendarea sau amânarea acestora, așa cum este, spre exemplu, aderarea hoțului la grupul care luptă împotriva musulmanilor din cauza furiei sale, iar acest lucru este, de asemenea, explicat în relatările lui ʻOmar, Abu ad-Darda, Hudhaifah și alții.”

 

2. Oamenii nu ar trebui să se bucure atunci când pedeapsa îi este aplicată celui vinovat:

Profetului (ﷺ) nu îi plăcea acest lucru și le-a interzis oamenilor să se bucure atunci când pedeapsa este aplicată, chiar dacă aplicarea acesteia este o dovadă de supunere față de Allah Preaînaltul și de respectare a Poruncii Sale. ʻAbd Allah ibn Masʻud (Allah să fie mulțumit de el!) a spus:

„Îmi amintesc de primul om a cărui mână a fost tăiată din porunca Profetului (ﷺ). Un hoț a fost adus în fața lui, iar el (ﷺ) a poruncit să îi fie tăiată mâna, însă chipul Mesagerului lui Allah (ﷺ) părea a fi trist, fapt pentru care (oamenii) l-au întrebat: «O, Mesager al lui Allah, ți-a displăcut ca mâna lui să fie tăiată?» El (ﷺ) a răspuns: «Sigur că mi-a displăcut, cum să nu? Nu fiți ajutoarele lui Șeitan împotriva fratelui vostru (musulman). Dacă este prezentat în fața judecătorului un caz care necesită o pedeapsă, el trebuie să pună în aplicare acea pedeapsă. Allah este Prea Iertător și iubește iertarea, „Ci să ierte şi să miluiască (pe cei care le-au pricinuit un rău). Oare nu voiţi voi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Ghafūr (Prea Iertător), Rahīm (Prea Îndurător).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 24:22]»”

(As-Silsilah As-Sahiha)

Aceasta este pedeapsa aplicată hoțului în Shariʻah islamică. După cum am văzut, aceasta s-a dovedit a fi eficientă dacă o privim dintr-o perspectivă rațională, logică și de viitor, ajutând la protejarea societății. Acum, să vedem care este pedeapsa pentru furt în celelalte religii.

 

Pedeapsa pentru furt în Biblie

 

1) Lapidarea și arderea hoțului și a întregii sale familii:

Iosua (7:1-26): „¹ Copiii lui Israel au păcătuit cu privire la lucrurile date spre nimicire. Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda, a luat din lucrurile date spre nimicire. Şi Domnul S-a aprins de mânie împotriva copiilor lui Israel (...) ¹⁰ Domnul a zis lui Iosua: «Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? ¹¹ Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit şi le-au ascuns printre lucrurile lor. ¹² De aceea copiii lui Israel nu pot să ţină piept vrăjmaşilor lor: vor da dosul în faţa vrăjmaşilor lor, căci sunt daţi spre nimicire; Eu nu voi mai fi cu voi, dacă nu nimiciţi ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru.» (...) ¹⁹ Iosua i-a zis lui Acan: «Fiule, dă slavă Domnului Dumnezeului lui Israel, mărturiseşte şi spune-mi ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic.» ²⁰ Acan i-a răspuns lui Iosua şi a zis: «Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel şi iată ce am făcut: ²¹ am văzut în pradă o manta frumoasă de Şinear, două sute de sicli de argint şi o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit şi le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu, şi argintul este pus sub ele.» ²² Iosua a trimis nişte oameni, care au alergat în cort; şi iată că lucrurile erau ascunse în cortul lui Acan, şi argintul era sub ele. ²³ Le-au luat din mijlocul cortului, le-au adus lui Iosua şi tuturor copiilor lui Israel şi le-au pus înaintea Domnului. ²⁴ Iosua şi tot Israelul împreună cu el au luat pe Acan, fiul lui Zerah, argintul, mantaua, placa de aur, pe fiii şi fiicele lui Acan, boii lui, măgarii, oile, cortul lui şi tot ce era al lui; şi i-au suit în valea Acor. ²⁵ Iosua a zis: «Pentru ce ne-ai nenorocit? Şi pe tine te va nenoroci Domnul azi.» Şi tot Israelul i-a ucis cu pietre. I-au ars în foc, i-au ucis cu pietre ²⁶ şi au ridicat peste Acan un morman mare de pietre, care se vede până în ziua de azi. Şi Domnul S-a întors din iuţimea mâniei Lui. Din pricina acestei întâmplări s-a dat până în ziua de azi locului aceluia numele de valea Acor.”

 

2) Răstignirea până la moarte:

Evanghelia după Matei (27:37-38): „³⁷ Şi i-au scris deasupra capului vina: «Acesta este Isus, Împăratul iudeilor.» ³⁸ Împreună cu el au fost răstigniți doi tâlhari: unul la dreapta şi celălalt la stânga lui.”

 

3) Moartea:

Deuteronomul (24:7): „⁷ Dacă se va găsi cineva care să fi furat pe vreunul dintre fraţii lui, pe vreunul dintre copiii lui Israel şi să-l fi făcut rob sau să-l fi vândut, hoţul acela să fie pedepsit cu moartea. Să cureţi astfel răul din mijlocul tău.”

 

4) Sclavia:

Exodul (22:1-3): „¹ Dacă un om fură un bou sau o oaie şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată. ² Dacă hoțul este prins spărgând şi este lovit, şi moare, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de omor faţă de el; ³ dar dacă a răsărit soarele, va fi vinovat de omor faţă de el. Hoţul trebuie să dea înapoi ce este dator să dea; dacă n-are nimic, să fie vândut rob, ca despăgubire pentru furtul lui.”

În islam, fiecare persoană vinovată este trasă la răspundere pentru delictul său și nimeni nu poartă vina altcuiva și nu este pedepsit în locul lui. Allah Cel Atotputernic spune:

„(...) Şi niciun (suflet) purtător de poveri (păcate) nu va purta povara altuia! Şi apoi la Domnul vostru se află întoarcerea voastră şi El vă va vesti despre cele asupra cărora aţi fost cu păreri diferite.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:164]

 

Autoapărarea în Shariʻah islamică

 

Dacă cineva atacă o altă persoană pentru a îi fura banii sau anumite bunuri sau dacă apelează la violență pentru a îi lua ceva pe nedrept, acesteia îi este permis să se apere în modul pe care îl consideră necesar, începând cu cel mai ușor și terminând cu cel mai violent. Prin urmare, dacă o persoană se poate apăra doar prin cuvinte, atunci nu este nevoie să îl lovească pe atacator, iar dacă trebuie să îl lovească, nu trebuie să folosească un băț pentru a face aceasta. Dacă ea îl poate opri pe atacator prin tăierea unui organ, îi este interzis să îl omoare, iar dacă uciderea este singura modalitate prin care se poate apăra, atunci aceasta îi este permisă și nu are nicio vină pentru ea. În cazul în care persoana care este atacată poate fugi, trebuie să o facă, deoarece ea este obligată să se salveze în cel mai simplu și mai rapid mod posibil. Allah Cel Atotputernic spune:

„Aşadar, celui care v-a atacat răspundeți-i întocmai aşa cum v-a atacat el! Şi fiţi cu frică de Allah! Şi să ştiţi că Allah este cu cei care se tem de El!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:194]

 

Condițiile autoapărării:

1. Atacul trebuie să fie unul real.

2. Atacul trebuie să aibă loc în momentul acesteia. Astfel, dacă o persoană este amenințată că i se va face ceva în viitor, nu are nevoie să se apere, deoarece nu există apărare înainte de atac. Însă, dacă atacatorul o amenință îndreptând către ea o armă, așa cum este un pistol, de exemplu, și o amenință cu moartea, atunci ea are dreptul să îl oprească și să respingă atacul.

3. Trebuie să existe dovezi ale atacului, nefiind acceptată simpla afirmație că acesta a avut loc. Dacă nu ar fi așa, multe persoane ar folosi scuza autoapărării pentru a vărsa sânge nevinovat.

4. Autoapărarea trebuie să fie progresivă. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a fost întrebat:

„«O, Mesager al lui Allah, ce să fac dacă cineva încearcă să îmi fure banii?» El (ﷺ) a răspuns: «Spune-i să aibă teamă de Allah.» El a întrebat: «Și dacă persistă?» El (ﷺ) a răspuns: «Spune-i să aibă teamă de Allah.» El a întrebat: «Și dacă persistă?» El (ﷺ) a răspuns: «Spune-i să aibă teamă de Allah.» El a întrebat: «Și dacă persistă?» El (ﷺ) a răspuns: «Atunci luptă! Dacă ești ucis, te vei afla în Paradis, iar dacă îl ucizi, se va afla în Foc.»”

(Ahmad)

 

Autoapărarea în Biblie

 

Exodul (22:2): „² Dacă hoţul este prins spărgând, e lovit, şi moare, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de omor faţă de el.”

Trebuie menționat faptul că traducerea în limba greacă a acestui verset este diferită față de cea în limba română, ea spunând: „² Dacă hoţul este prins spărgând, trebuie executat pe loc, iar cel ce l-a ucis nu va fi vinovat de omor faţă de el.”

(Αν ο κλέφτης συλληφθεί επ’ αυτοφόρω να κλέβει, θα εκτελείται επί τόπου, κι εκείνος που θα τον σκοτώσει δεν θα φέρει ευθύνη για το φόνο του.)

 

Autoapărarea în legile făcute de om

 

Am văzut deja nivelul de contradicție din legile făcute de om în definirea a ceea ce este infracțiune și a ceea ce este corect. În plus, am văzut confuzia în determinarea pedepsei adecvate care trebuie să fie aplicată în fiecare țară și care poate contribui la menținerea siguranței și conduce la descurajarea infractorilor. Aceste confuzii și diferențe sunt observate, de asemenea, în domeniul autoapărării împotriva hoților, deoarece există unele legi care îi iau apărarea infractorului în detrimentul victimei și altele care îi iau apărarea victimei în detrimentul infractorului. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, se aplică legea „Stand your ground” (Apără-ți teritoriul), care le permite proprietarilor să folosească forța letală atunci când simt că se află sub amenințarea unui furt. Această lege a provocat conflicte și dezacorduri politice și juridice grave, fiind organizate multe proteste împotriva ei. În statul american Connecticut, un profesor a intrat în casa lui și a găsit acolo un intrus mascat, înarmat cu un cuțit, motiv pentru care l-a împușcat, provocându-i moartea. După aceea, s-a dovedit că intrusul era fiul său adolescent. În ceea ce privește Regatul Unit, domeniul autoapărării a asistat la un conflict politic și juridic sever. Atunci când primul-ministru, David Cameron, și Lordul Cancelar și Secretarul de Stat pentru Justiție, Christopher Stephen Grayling, au încercat să emită o lege care să fie mai strictă împotriva efracției, Liberty, grupul lider în domeniul drepturilor civile, a condamnat politica, numind-o „iresponsabilă”.

Drept dovadă, putem cita spusele Secretarului de Stat pentru Justiție, Chris Grayling^[6]:

„Niciunul dintre noi nu știe cu adevărat ce reacție ar avea dacă ar suferi un furt în propria casă, niciunul dintre noi nu știe cât de înfricoșătoare este confruntarea cu un jaf în miezul nopții și niciunul dintre noi nu știe cu adevărat cât de oribil este sentimentul că propria familie se află în pericol. Probabil că, într-o asemenea situație, singurul lucru la care ne-am gândi ar fi să îi protejăm pe cei dragi, însă, în prezent, nu sunt sigur că legea ar fi de partea noastră. Capul familiei care acționează în mod instinctiv și cu adevărat în legitimă apărare este o victimă, nu un infractor, iar el ar trebui să fie tratat ca atare. Din această cauză, ne vom ocupa de această chestiune o dată pentru totdeauna. Suntem pe punctul de a schimba ceva care este foarte important, numit «legea celor două abateri», conform căreia cel care comite două infracțiuni violente sau de natură sexuală grave primește în mod automat o pedeapsă pe viață!! După ultimele alegeri, am promis că vom lua măsuri împotriva culturii drepturilor nelimitate ale omului. Este complet absurd că oamenii care au decis să ne atace societatea pot să se prezinte în fața instanțelor de judecată din nou și din nou pentru diferite infracțiuni, iar noi suntem acuzați de violarea drepturilor omului dacă îi deportăm în țările din care provin. Știm foarte bine că nu ne putem ocupa de această chestiune în modul în care ne-am dori, dar nu putem continua în aceeași manieră în care o facem acum. (...) Trebuie să ne punem în postura bărbatului sau a femeii care a reacționat cu furie, anxietate și frică în fața unui hoț și care nu a avut timp pentru a reflecta în mod calm. (...) Acei oameni sunt o amenințare reală pentru societatea noastră, iar noi trebuie să îi tratăm ca atare.”

Cele ce urmează sunt afirmațiile primului-ministru David Cameron^[7]:

„Noi spunem că poţi face orice atât timp cât nu este extrem de disproporționat. (...) De exemplu, nu poți înjunghia un hoț dacă acesta este deja inconștient, însă este adevărat că legea ar trebui modificată astfel încât să fie în mod ferm de partea capului familiei și a familiei sale, stabilind că, atunci când un hoț vă trece pragul, vă invadează casa și vă amenință familia, ei renunță la drepturile lor.”

Un jurnalist britanic, susținător al înăspririi pedepselor pentru furt, a spus:

„Cred că judecătorii sunt mai puțin severi atunci când vine vorba despre infracțiunile periculoase și cred că popoarele au eșuat în susținerea înăspririi pedepselor împotriva spărgătorilor. Astfel, poți obține o pedeapsă strictă pentru infracțiuni simple, precum excesul de viteză sau altele asemănătoare, în timp ce există infracțiuni periculoase care nu sunt pedepsite așa cum ar trebui să fie.”

 

 

 

Partea a IV-a

 

Poligamia în Shariʻah islamică și în legile făcute de om

•         Poligamia, amantele și schimbul de soții

•         Poligamia și amantele în legile făcute de om

•         Diferența dintre a doua soție și a doua amantă

•         Schimbul de soții în legile făcute de om

•         Poligamia în iudaism și creștinism

•         Poligamia în islam

 

 

 

Partea a IV-a

Poligamia, amantele și schimbul de soții

 

Shariʻah islamică i-a permis poligamia bărbatului într-un cadru care păstrează stabilitatea societății și a familiei. Pe de altă parte, legile făcute de om le-au permis bărbaților să aibă mai multe amante și prietene într-un cadru care distruge societatea și familia.

Vom compara în continuare poligamia din Shariʻah islamică și multiplele amante din legile făcute de om, pentru a vedea care legislație este în concordanță cu firea înnăscută a omului și îi garantează femeii drepturile și demnitatea ei.

De fapt, islamul este singura religie care a stabilit în mod clar restricții cu privire la poligamie, reducând numărul de femei cu care bărbatul se putea căsători înainte de apariția acestuia. În timp ce niciuna dintre celelalte religii nu specifică sau determină numărul de soții cu care un bărbat se poate căsători, Allah Cel Atotputernic spune:

„Iar dacă vă temeți că veţi fi nedrepți cu orfanii, luaţi de soții pe acelea care vă plac dintre femei - două, trei sau patru (dacă în perioada anterioară islamului – Jahiliyyah - numărul soţiilor nu era limitat, Coranul limitează numărul lor la patru, cu condiţia de a le asigura un tratament perfect egal din punct de vedere material şi afectiv; dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite, se recomandă monogamia; principiul porneşte de la o situaţie din trecut, dar el are o valabilitate generală în etica islamică), dar, dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu ele), atunci (luaţi) una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte (în acest context sunt avute în vedere femeile roabe). Aceasta (este situaţia care) vă dă cea mai mică putinţă de a purcede nedrept.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:3]

În ceea ce le privește pe celelalte religii, poligamia este permisă fără nicio restricție cu privire la numărul de femei cu care un bărbat se poate căsători și fără nicio condiție cu privire la modul în care soțul trebuie să se comporte în mod drept cu ele. Înainte de a discuta poziția religiilor față de poligamie, vom prezenta poziția legii făcute de om față de acest subiect.

 

Poligamia și amantele în legile făcute de om

 

Poligamia și amantele au un sens general comun și anume faptul că bărbatul simte nevoia profundă de a avea mai mult de o femeie din anumite motive personale specifice, iar pe unele dintre ele le vom menționa mai târziu. Rezultatul final este același și anume că bărbatul are fie o soție și încă o soție, fie o soție și o amantă!

Din punct de vedere juridic, unele legi au acuzat poligamia de faptul că aceasta contrazice comportamentul moral, iar, în același timp, au legalizat amantele multiple și chiar adulterul și prostituția! Astfel, dacă un bărbat se căsătorește cu o a doua soție și guvernul descoperă acest lucru, el se va confrunta cu un proces, deoarece guvernul va considera cea de a doua căsătorie a lui ca fiind o infracțiune, iar el va fi considerat a fi un desfrânat și un degenerat, fiind pedepsit cu închisoarea.

Pe de altă parte, dacă el are o amantă pe lângă soția lui și chiar copii nelegitimi de la ea, atunci este în regulă, el nu este nici incriminat, nici pedepsit. Acest lucru se datorează faptului că, în opinia lor, aceasta nu este o crimă, un desfrâu sau o decadență morală, ci este o libertate personală și o dovadă a unei minți deschise! Țineți minte că diferența dintre poligamie și amantele multiple este prezența unui certificat de căsătorie, care este asemeni unui contract ce asigură drepturile celei de a doua soții, în timp ce lipsa acestei hârtii înseamnă că a doua soție va rămâne doar o amantă, fără niciun drept recunoscut oficial!

Așadar, guvernele luptă împotriva faptului ca bărbatul să își ia o altă femeie, alta decât soția lui, fie că este a doua soție sau a doua amantă, sau împotriva acelei hârtii sau contract care îl leagă de cea de a doua soție, în timp ce garantează drepturile ei asupra lui, obligându-l să le respecte? Cu alte cuvinte, infracțiunea lui este aceea că are o relație cu o altă femeie, alta decât soția sa, fie că este a doua soție sau a doua amantă, sau infracțiunea lui este aceea că a semnat o hârtie (certificatul de căsătorie cu cea de a doua soție)? În cazul în care interzicerea poligamiei are drept scop împiedicarea bărbatului de la a își lua o a doua soție, atunci ar trebui să îi fie interzis, de asemenea, să își ia o amantă! De fapt, mulți bărbați din țările occidentale se abțin de la a se căsători și preferă să își trăiască viața fără a își lua angajamente față de nicio femeie, pentru a își putea schimba iubita cu una nouă la fiecare câteva luni și pentru a trăi o viață asemeni oamenilor căsătoriți (adică având relații sexuale), însă fără nicio obligație! Așadar, luptă legile făcute de om împotriva acestui fenomen sau acesta este considerat a fi o libertate personală a bărbatului, care poate dormi cu un număr nelimitat de femei?

Încă și mai grav este faptul că legile făcute de om au legalizat prostituția ca profesie, existând multe locuri autorizate de guvern în care unele femei pot fi închiriate pentru o oră de orice bărbat care dorește să își înșele soția. Fiecare dintre aceste femei obține o licență oficială din partea guvernului pentru a practica prostituția, iar ea are un dosar fiscal și își plătește impozitele la sfârșitul anului, asemeni oricărui alt cetățean onorabil!

Această situație este larg răspândită în aceleași țări care incriminează poligamia, fiind greu de găsit o stradă de-a lungul acestora fără un bordel!

Dorim să precizăm că poligamia ar trebui să fie considerată, de asemenea, ca fiind o libertate personală, dacă Occidentul își dorește cu adevărat să respecte libertățile personale, având în vedere că aceasta nu se face decât cu consimțământul ambelor părți.

 

Diferența dintre a doua soție și a doua amantă

 

Înainte de a decide să aibă o a doua soție, bărbatul trebuie să se gândească profund, serios și cu multă responsabilitate la acest lucru, analizând angajamentele pe care și le ia față de cea de a doua soție și drepturile pe care aceasta le are asupra lui, indiferent dacă acestea sunt de natură financiară sau juridică. Cu toate acestea, în cazul unei amante, decizia va fi mai ușoară, având în vedere că ea va rămâne doar o amantă care nu va avea niciun drept asupra lui, nici ea și nici copiii ei, dacă rămâne însărcinată!

Aceasta deschide ușa către rele și corupție în cadrul societății, deoarece îl împinge pe bărbat să treacă de la o amantă la alta cu unicul scop de a se distra. De fiecare dată când obține ceea ce dorește de la o amantă, el începe să caute o alta sau, cu alte cuvinte, o altă victimă ale cărei sentimente și emoții vor fi manipulate și al cărui viitor va fi distrus! Un astfel de bărbat nu s-ar abține de la a o minți pe amanta sa spunându-i că el vrea să se căsătorească cu ea și așa mai departe, însă ceea ce îl împiedică să facă acest lucru este guvernul, care nu permite poligamia, sau că se va separa de soția lui pentru a se căsători cu ea. Însă, dacă el și-a mințit și înșelat soția, ce anume l-ar împiedica să își mintă și să își înșele amanta?!

Trebuie precizat faptul că a avea o amantă aduce cu sine dezavantaje chiar și pentru bărbat, deoarece acesta va avea o viață nefericită și va trăi ca un criminal, ascunzându-se de toată lumea pentru ca soția lui să nu îl vadă cu ea sau să audă de la altcineva de relația lui. Acest comportament arată în mod clar că este greșit ceea ce face, deoarece, dacă ar fi fost un lucru bun, nu ar fi încercat să îl ascundă! Acest fapt aduce cu sine dezavantaje și pentru femeie, deoarece ea a acceptat să fie amanta unui bărbat însurat și nu va fi considerată niciodată egală cu prima lui soţie, ea însăși considerându-se a fi inferioară din cauza faptului că trăiește cu un bărbat care nu este soțul ei, ci este cel al unei alte femei. Prin urmare, ea nu va trăi o viață normală cu el, nici în privat, nici în public, deoarece nu se va putea bucura de plimbările alături de el din teamă că vor fi văzuți împreună, ca să nu mai vorbim de lipsa ei de stabilitate psihologică și emoțională pe care o provoacă sentimentul că iubitul ei o va părăsi atunci când se va plictisi de ea.

Un alt lucru căruia legile făcute de om nu i-au acordat atenție sau pe care au încercat să îl ignore este faptul că poligamia este mai mult în interesul femeii decât în cel al bărbatului, deoarece numărul de femei din lume este mai mare decât cel al bărbaților din următoarele motive:

1. Nașterile: numeroase statistici internaționale indică faptul că numărul mediu de nașteri de copii de sex feminin îl depășește pe cel de nașteri de copii de sex masculin.

2. Rata de deces: rata de deces din rândul bărbaţilor este foarte ridicată din cauza războaielor violente care au avut loc de-a lungul timpului, precum Primul și cel de Al Doilea Război Mondial. În plus, majoritatea victimelor provocate de accidentele din trafic par a fi bărbați, iar rata mortalității la vârste mai mici este mai ridicată la bărbați decât la femei.

3. Abținerea bărbaților de la căsătorie, deoarece ei nu doresc să își asume obligațiile pe care le presupun căsătoria și formarea unei familii sau din cauza homosexualității ori a monahismului, în unele comunități creștine mulți oameni alegând celibatul și refuzând să se căsătorească.

4. Închisoarea: în care numărul deținuților este mai mare decât cel al deținutelor.

Din cauza tuturor acestor motive, este greu ca o femeie să își găsească un soț cu care să își împartă viața.

Prin interzicerea poligamiei, legile făcute de om au obligat multe femei să accepte să devină doar amante pentru a putea avea un bărbat lângă ele, chiar dacă acel bărbat este soțul unei alte femei! Mai degrabă, legile făcute de om ar trebui să legalizeze poligamia și să le lase femeilor libertatea de a alege, având în vedere că o căsătorie nu este încheiată decât prin consimțământul reciproc. De fapt, criminalizarea poligamiei încalcă libertatea indivizilor pentru care luptă aceleaşi țări.

De exemplu, dacă cineva i-ar spune uneia dintre acele femei care nu își pot obține un soț și dorește să se căsătorească cu un bărbat deja căsătorit, indiferent dacă este creștină, evreică, musulmană sau budistă, că poligamia este inadecvată din punct de vedere moral și că ea ar trebui să rămână mai bine virgină, fără un soț, și ar trebui să fie lipsită de dreptul de a trăi o viață normală, la fel ca orice altă femeie căsătorită, sau dacă i-ar spune că este mai bine pentru ea să devină amanta unui bărbat căsătorit, iar după ce el o va părăsi, ea va trebui să își caute un alt partener căsătorit, iar ea va trebui să își petreacă viața în acest fel, răspunsul ei ar fi: „De ce îți bagi nasul în viața mea personală? Ce este în neregulă cu tine? Nu este problema ta! Dacă nu accepți poligamia sau o consideri nepotrivită, atunci acest lucru este problema ta. Nu ai dreptul să îți impui opinia în fața altor persoane care au opinii diferite. Astfel, cel care dorește să se căsătorească cu o a doua soție, o poate face, și cel care nu dorește poate avea doar o singură soție!”

 

Schimbul de soții în legile făcute de om

(Cunoscut, de asemenea, sub numele de swing - împrumut de parteneri, împărțire de parteneri sau împrumut de soții)

 

Un fenomen extrem de comun în multe țări dezvoltate este cel al schimbului de soții (swing), în care doi bărbați fac schimb de soții și fiecare întreține relații sexuale cu soția celuilalt, sau unul dintre ei întreține relații sexuale cu soția sa și cu soția celuilalt bărbat în acelaşi timp. După aceea, celălalt bărbat întreține relații sexuale cu soția sa și cu soția celuilalt bărbat în același timp.

Potrivit multor persoane căsătorite, motivul pentru care fac acest lucru este dorința de schimbare și diversitate sexuală, considerându-l o modalitate de apropiere și consolidare a relațiilor dintre prieteni. Scriitorul Curtis Bergstrand a precizat în cartea sa, „Schimbul de soții în America”, faptul că acest obicei a luat naștere în America printre piloții de pe avioanele de luptă, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pe când ratele de deces din rândul piloților erau foarte mari, iar aceștia au format un fel de comunitate specială pentru ei, urmărind consolidarea relațiilor dintre familiile lor. Astfel, piloții aveau grijă de soțiile celor morți sau declarați pierduți, iar această grijă implica latura emoțională și sexuală, de asemenea. Una dintre formele de schimb de soții, care a început să apară și să se răspândească în rândul persoanelor căsătorite din societatea americană civilă, este cunoscută sub numele de „cluburi de chei”, în care bărbații aruncă cheile caselor lor pe podea, iar apoi fiecare soție ia o cheie la întâmplare și își petrece acea noapte cu proprietarul acesteia.^[8]

Pe data de 15 septembrie a anului 2011, a fost publicat pe pagina web a canalului de știri CNN că numărul de persoane căsătorite care practică schimbul de soții a ajuns la aproximativ 15 milioane! Acum, există organizații globale care încurajează fenomenul schimbului de soții și organizează excursii și petreceri speciale unde acesta poate fi practicat. Bărbații nu au voie să intre decât dacă vin însoțiți de soțiile lor, spre deosebire de femei, cărora li se permite intrarea chiar dacă vin fără soți. În acele cluburi există camere special amenajate în care un bărbat poate întreține relații sexuale cu soția altui bărbat, iar după ce termină, poate întreține relații sexuale cu soția unui alt bărbat și așa mai departe. Același lucru este valabil și pentru soția lui, ea putând întreține relații sexuale cu mulți bărbați căsătoriți, unul câte unul!

Desigur, în legile făcute de om, schimbul de soții nu este considerat a fi o infracțiune, ci o libertate personală și sexuală. Astfel, gestul pilotului care are grijă de soția colegului său mort și îi îndeplinește dorințele sexuale și emoționale este considerat adecvat din punct de vedere moral, însă atunci când vine vorba despre poligamie, aceasta este considerată a fi o infracțiune! Așadar, dacă un pilot căsătorit se căsătorește cu soția unui alt pilot mort pentru a avea grijă de ea, el va fi considerat un criminal și va fi pedepsit cu închisoarea pentru infracțiunea de poligamie!

 

Poligamia în iudaism și creștinism

 

Toţi Profeţii din Biblie au avut mai mult de o soţie, ca de exemplu: Profetul Solomon (Regele Solomon), David, Avraam, Iacov și alții (Pacea fie asupra lor!) sunt înregistrați în Biblie ca având mai multe soții.

1 Regi (11:3): „(Profetul Solomon) A avut de neveste şapte sute de crăiese împărătești şi trei sute de țiitoare; şi nevestele i-au abătut inima.”

Deuteronomul (21:15): Dacă un om, care are două neveste, iubeşte pe una şi nu iubeşte pe cealaltă (...)”

Exodul (21:10): „Dacă-i va lua o altă nevastă, nu va scădea nimic pentru cea dintâi din hrană, din îmbrăcăminte şi din dreptul ei de soţie.”

Nu există nici măcar o singură propoziție în Biblie, nici în Vechiul și nici în Noul Testament, care să menționeze interzicerea poligamiei sau care să specifice numărul maxim de soții permis! Unul dintre textele care demonstrează prezența poligamiei în Noul Testament este următorul:

1 Timotei (3:1): „¹ Adevărat este cuvântul acesta: «Dacă râvnește cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.» ² Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să îi învețe pe alţii (...) ¹² Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor.”

Din acest text, aflăm că poligamia le este permisă tuturor bărbaților, cu excepția celor care doresc să fie diaconi sau membri ai eparhiei.

Scriitoarea Matilda Joslyn a afirmat în cartea ei, „Femeile, Biserica și statul”^[9]:

„Nu este clar din cuvintele lui Pavel cu privire la calitățile unui episcop, printre care aceea conform căreia el trebuie să fie căsătorit cu o singură femeie, că poligamia era permisă de Biserică, iar acest lucru avea aprobarea apostolilor lui Isus Hristos?! Dacă este astfel, atunci de ce, în zilele noastre, sunt adoptate măsuri diferite, altele decât cele pe care apostolii le-au aprobat?!”

Unii creștini citează câteva texte din Noul Testament pentru a dovedi interzicerea poligamiei, precum:

Evanghelia după Marcu (10:2-12): „² Au venit la El fariseii; şi, ca să-L ispitească, L-au întrebat dacă îi este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta. ³ Drept răspuns, El le-a zis: «Ce v-a poruncit Moise?» ⁴ «Moise», au zis ei, «a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărțire şi s-o lase.» ⁵ Isus le-a zis: «Din pricina împietririi inimii voastre v-a scris Moise porunca aceasta. ⁶ Dar de la începutul lumii „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. ⁷ De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa. ⁸ Şi cei doi vor fi un singur trup.” Aşa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup. ⁹ Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.» ¹⁰ În casă, ucenicii L-au întrebat iarăși asupra celor de mai sus. ¹¹ El le-a zis: «Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurvește faţă de ea; ¹² şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul şi ia pe altul de bărbat preacurvește.»”

Evanghelia după Luca (16:14-18): „¹⁴ Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea şi îşi băteau joc de El. ¹⁵ Isus le-a zis: «Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. ¹⁶ Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește; şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală. ¹⁷ Este mai lesne să treacă Cerul şi Pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege. ¹⁸ Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurvește; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei preacurvește.»”

Evanghelia după Matei (5:31-32): „³¹ S-a zis iarăși: «Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărțire.» ³² Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurvește.”

După cum putem vedea, aceste trei texte vorbesc despre divorț și nu despre poligamie, iar fraza „Dar de la începutul lumii Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască” face referire la Adam (Pacea fie asupra sa!) și Eva. Aceasta nu spune că poligamia a fost interzisă încă de la începutul creației, pentru că acest lucru ar contrazice ceea ce știm despre poligamie din Biblie, în special cu privire la Profeți (Pacea fie asupra lor!). Prin urmare, aceste texte nu pot fi folosite pentru a demonstra interzicerea poligamiei, ci interzicerea divorțului, indiferent dacă bărbatul are o singură soție sau mai multe. Textele menționează, de asemenea, că singura situație în care divorțul este permis este aceea în care soția a comis adulter. În acest caz, soțul poate divorța de ea, însă dacă divorțează pe nedrept, fără ca ea să fi comis adulter, și se căsătorește cu o altă femeie, atunci el este cel care comite adulter (adică o înșală, acest lucru fiind echivalent cu a întreține relații sexuale cu o altă femeie care nu îi este permisă). Textul nu spune că oricine se căsătorește cu o altă femeie în afară de soția lui, fără să divorțeze de aceasta, o înșală sau comite adulter, iar același lucru i se aplică și frazei „şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul şi ia pe altul de bărbat preacurvește”. Aici, adulterul este legat de divorțul de soţul ei și nu de poligamie. Dacă aici s-ar fi făcut referire la poligamie, cum ar fi putut comite poligamie o femeie care a divorțat de soțul ei și s-a căsătorit cu un alt bărbat (necăsătorit) sau cu un bărbat care a divorțat de soția lui și s-a căsătorit cu altă femeie (necăsătorită)?! Dacă poligamia ar fi fost problema, atunci divorțul unui bărbat de soția sa și căsătoria cu altă femeie ar fi fost permisă, dar ceea ce se înțelege de aici este faptul că soțul nu trebuie să divorțeze de soția lui, chiar dacă el are mai multe soții.

De asemenea, fraza „cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei preacurvește” indică în mod clar faptul că bărbatul care se căsătorește cu o femeie divorțată, chiar dacă aceasta este prima lui căsătorie, este considerat a fi comis adulter, însă nu din cauza poligamiei, din moment ce el nu era deja căsătorit, ci din cauza faptului că s-a căsătorit cu o femeie divorțată.

Notă: Putem observa diferența dintre Evanghelia după Marcu (10:2-12) și Evanghelia după Luca (16:14-18). În ciuda faptului că ambele menționează aceeași poveste, ele o fac într-un mod foarte diferit, ceea ce indică lipsa lor de credibilitate și imposibilitatea ca acesta să fie considerat un text sacru revelat de către Allah (Dumnezeu) sau atribuit lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

1 Corinteni (7:1-9): „¹ Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie. ² Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei (...) ⁸ Celor neînsurați şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine. ⁹ Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.”

Fraza din acest verset, „fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui”, nu face referire la interzicerea poligamiei, ci la interzicerea ca un bărbat să atingă o altă femeie, care nu este soția lui, sau să comită adulter. Așadar, este ca și cum ar spune: „Fiecare om ar trebui să aibă grijă de fiul său sau fiecare om ar trebui să își protejeze casa, banii sau afacerea.” Acest lucru nu înseamnă că fiecare om are un singur fiu sau o singură casă, ci se vorbește într-un sens mai general. Un alt exemplu în acest sens se găsește în 1 Samuel:

1 Samuel (15:3): „Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruți şi să omori bărbat şi femeie, copil şi prunc, cămilă şi măgar, bou şi oaie.”

Aici nu se face referire la a ucide un bărbat, o femeie, un copil sau un măgar, ci la a ucide toți bărbații, femeile, copiii și măgarii etc.

De asemenea, în cuvintele „este mai bine să se căsătorească decât să ardă” nu există niciun indiciu al interzicerii poligamiei, ci se face referire la căsătoria fără nicio restricție cu privire la numărul de soții.

Mulți pastori și creștini din mai multe secte recunosc absența interzicerii poligamiei din creștinism, și mulți dintre ei s-au căsătorit cu mai multe femei, ca, spre exemplu, regele Carol cel Mare, împăratul Valentinian I, Luther și alții.

Scriitoarea Matilda Joslyn a spus cu privire la acest lucru:^[10]

„După cum se știe din punct de vedere istoric, într-un mod incontestabil, atât Biserica creștină, cât și statul creștin și-au folosit puterile de-a lungul diferitelor epoci și circumstanțe în favoarea poligamiei. În secolul al IV-lea, împăratul Valentinian I le-a dat creștinilor dreptul de a se căsători cu două femei. În secolul al VIII-lea, regele Carol cel Mare, care a fost șeful statului și al Bisericii creștine, s-a căsătorit cu șase femei, iar unii istorici spun că erau nouă... Luther însuși a spus, în timp ce ținea Biblia în mână, atât Noul, cât și Vechiul Testament: «Recunosc că, dacă un bărbat vrea să se căsătorească cu două sau mai multe femei, eu nu îi pot interzice să facă acest lucru, iar acest act al său nu contrazice Biblia.”

Sfântul Augustin a spus:^[11]

„Acum, în această eră, după ce am adoptat Legea Romană, omul nu se poate căsători cu o altă femeie, atât timp cât soția lui este în viață.”

Acest lucru indică faptul că interzicerea poligamiei a apărut ca urmare a adoptării Legii Romane și nu din cauza textelor religioase.

Sfântul Augustin a spus, de asemenea:^[12]

„Din nou, Iacov, fiul lui Isaac, a fost acuzat de comiterea unei infracțiuni imense pentru că s-a căsătorit cu patru soții, dar această acuzație este neîntemeiată și lipsită de sens, pentru că poligamia nu era o infracțiune, ci un lucru obișnuit în vremea lui, în timp ce acum a devenit o infracțiune deoarece nu mai este practicată... Singurul motiv pentru care poligamia este considerată a fi o infracțiune este acela că atât legea, cât și tradiția o interzic!”

 

Poligamia în islam

 

Pentru a înţelege poziția islamului cu privire la poligamie, trebuie să știm următoarele:

1. Islamul nu a fost prima sau singura religie care a legalizat poligamia, ci a fost prima și singura religie care a impus restricții cu privire la aceasta și, de asemenea, singura religie care a stabilit că un bărbat se poate căsători cu un număr de maxim patru soții, în timp ce în toate celelalte religii poligamia a fost legalizată fără nicio restricție sau număr maxim de soții. Al-Harith ibn Qais (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:

„Atunci când m-am convertit la islam, aveam opt soții, așa că i-am spus acest lucru Profetului (ﷺ), iar el mi-a spus: «Alege patru dintre ele (și oferă-le divorțul celorlalte).»”

(Abu Dawud)

2. Poligamia nu este unul dintre actele obligatorii pe fiecare musulman trebuie să le îndeplinească, iar cel care nu o practică nu va fi considerat a fi un păcătos sau un necredincios, aceasta făcând parte dintre actele permisibile. Cel care dorește să se căsătorească cu mai multe femei poate face aceasta, iar cel care nu dorește să facă aceasta este liber să facă așa cum dorește. Acesta este unul dintre numeroasele acte permise în islam pentru care musulmanul nu va fi tras la răspundere dacă le abandonează.

3. Pentru a cunoaște și înțelege motivul din spatele revelării versetului coranic care permite poligamia și stabilește că numărul maxim de soții cu care un bărbat se poate căsători este de patru, trebuie să citim versetele coranice care îl preced, să le înțelegem și să înțelegem motivul revelării lor. Astfel, vom înțelege că acest verset a fost revelat doar pentru a apăra femeia și pentru a îi proteja drepturile.

Allah Cel Atotputernic spune:

„O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă (Adam) şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei (din Adam a creat-o şi pe Eva) şi care a răspândit din cele două (fiinţe) mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi (unii pe alţii) şi (fiţi cu frică de ruperea) legăturilor de rudenie, căci Allah este Raqīb (Veghetor) peste voi! ~ Şi daţi orfanilor bunurile lor şi nu-l schimbați pe cel rău cu cel bun. Şi nu mâncaţi bunurile lor împreună cu bunurile voastre, căci aceasta este un mare păcat (îndemnul este adresat celor care administrează bunurile orfanilor)! ~ Iar dacă vă temeți că veţi fi nedrepți cu orfanii, luaţi de soții pe acelea care vă plac dintre femei - două, trei sau patru (dacă în perioada anterioară islamului – Jahiliyyah - numărul soţiilor nu era limitat, Coranul limitează numărul lor la patru, cu condiţia de a le asigura un tratament perfect egal din punct de vedere material şi afectiv; dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite, se recomandă monogamia; principiul porneşte de la o situaţie din trecut, dar el are o valabilitate generală în etica islamică), dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu ele), atunci (luaţi) una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte (expresia s-a referit inițial la robii proveniți dintre prizonierii de război - bărbaţi şi femei - care, cu timpul, au devenit parte din patrimoniul stăpânului lor, însă în acest context sunt avute în vedere femeile roabe). Aceasta (este situaţia care) vă dă cea mai mică putinţă de a purcede nedrept. ~ Şi oferiți femeilor zestrea (prin «zestre» se traduce cuvântul arab mahr, care este, de fapt, darul pe care mirele îl face miresei şi care este negociat între cele două părţi) de bună-voie, iar dacă ele se lipsesc - nesilite - de ceva, atunci voi cheltuiți-o după cum doriți, cu plăcere! ~ Şi nu încredințați celor nepricepuți (într-un sens mai larg, prin nepricepuți se au în vedere risipitorii, minorii, proștii, alienații mintali etc.) averile voastre, pe care Allah le-a făcut pentru voi mijloc de trai, ci hrăniți-i din ele, îmbrăcați-i şi spuneţi-le lor vorbe cuviincioase! ~ Încercați-i pe orfani până ce ei ajung la vârsta căsătoriei şi, dacă simțiți la ei judecată sănătoasă, încredințați-le bunurile lor! Nu le cheltuiți, risipindu-le cu nechibzuință, înainte ca ei să se facă mari! Cel care este înstărit să fie cumpătat, iar cel care este sărac să cheltuiască după cuviință (poate să cheltuiască din bunurile respective o cantitate rezonabilă, cu titlul de remunerație de tutore). Iar atunci când le încredințați bunurile lor, să fie de faţă şi martori, şi Allah este de ajuns pentru a ţine socoteala.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:1-6]

La început, Allah Cel Atotputernic le poruncește oamenilor în nobilele versete să Îl adore și să aibă teamă de El și le poruncește tutorilor orfanilor să le dea acestora bunurile lor atunci când ajung la pubertate și consideră că își pot administra singuri averile, stând departe de oprimarea acestora prin lipsirea lor de ceea ce le aparține. Înainte de apariția islamului, arabii obișnuiau să își însușească bunurile orfanilor. Astfel, dacă un om lua un orfan sub tutela lui, amesteca averea acestuia cu a sa și lua din aceasta ceea ce era bun, lăsând ceea ce era rău și înșelându-l! As-Saddi a spus:

„Era răspândit printre arabi obiceiul tutorilor orfanilor de a amesteca averea acestora cu a lor, luând oaia grasă dintre oile orfanului și înlocuind-o cu una slabă, în timp ce spuneau: «O oaie pentru o oaie». Apoi, ei obișnuiau să ia un dirham bun și să îl înlocuiască cu un dirham rău spunând: «Un dirham pentru un dirham».”

Allah Cel Atotputernic a interzis infracțiunea de a fura bunurile unui orfan spunând: „Şi daţi orfanilor bunurile lor şi nu-l schimbați pe cel rău cu cel bun. Şi nu mâncaţi bunurile lor împreună cu bunurile voastre, căci aceasta este un mare păcat (îndemnul este adresat celor care administrează bunurile orfanilor)!”, ceea ce înseamnă că acesta este un păcat major.

Seria de fraude comise împotriva orfanilor era una continuă și la fel era și furtul banilor lor, mai cu seamă dacă aceștia erau fete. Atunci când ʻUrwah ibn Az-Zubair (Allah să fie mulțumit de el!) a întrebat-o pe ‘Aishah (Allah să fie mulțumit de ea!) care este explicația Cuvintelor lui Allah Cel Atotputernic „(...) dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu ele – cu orfanele) (...)”, ea i-a răspuns:

„(...) O, nepotul meu! Este vorba despre orfanele ale căror tutori amestecă banii acestora cu ai lor, iar mai târziu aceștia se simt atrași de frumusețea și averea lor și vor să le ia de soții oferindu-le o zestre mică sau redusă. Unor astfel de tutori le-a fost interzis să se căsătorească cu orfanele, cu excepția cazului în care le tratează în mod drept și le dau zestrea care li se cuvine, și le-a fost poruncit să se căsătorească cu alte femei decât ele (dacă se tem că le vor trata în mod nedrept pe orfane) (...)”

(Al-Bukhari)

Astfel, nobilul verset a fost revelat cu privire la cei care fură drepturile orfanilor care se află sub tutela lor. Bărbații care doreau să se căsătorească cu o orfană nu îi ofereau acesteia zestrea pe care i-ar fi oferit-o unei alte femei, iar Allah Cel Atotputernic le-a interzis să facă acest lucru și le-a poruncit să le ofere orfanelor aceeași zestre pe care ar fi oferit-o oricărei alte femei sau să renunțe la a se căsători cu ele, putându-se căsători în schimb cu o altă femeie, două, trei sau un maxim de patru.

Cu toate acestea, ca de obicei, dușmanii islamului vin cu celebra lor foarfecă magică și taie din nobilele versete tot ceea ce precedă Cuvintele lui Allah Cel Atotputernic, „(...) luaţi de soții pe acelea care vă plac dintre femei - două, trei sau patru (...)”, și tot ceea ce le urmează, și anume condiția poligamiei, care este dreptatea între soții!

 

Condițiile Nobilului Coran cu privire la poligamie

 

Islamul nu i-a poruncit bărbatului să își ia o a doua soție, ci i-a permis acest lucru și a stabilit condiții care să îl facă să se gândească foarte serios înainte de a decide să practice poligamia. Una dintre aceste condiții este dreptatea între soții în ceea ce privește hrana, băutura, îmbrăcămintea și cazarea. Allah Cel Atotputernic spune:

„(...) dar dacă vă temeți că nu veţi fi drepți (cu ele), atunci (luaţi) una singură (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:3]

Islamul a interzis, de asemenea, asuprirea și nedreptatea față de soții, sau favorizarea uneia dintre ele în detrimentul celeilalte. Allah Cel Atotputernic spune:

„Nu veţi putea să vă purtaţi întocmai la fel cu (toate) soțiile, chiar dacă aţi voi cu tot dinadinsul. Dar nu vă întoarceți cu totul (către vreuna dintre ele), lăsând-o (pe cealaltă) ca atârnată (ca suspendată între Cer şi Pământ, ca şi cum nu ar avea soț dar nu este nici divorțată)! Însă dacă îndreptați aceasta şi vă temeți, Allah este Ghafūr (Atoateiertător), Rahīm (Prea Îndurător).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:129]

Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Cel care are două soții şi o favorizează pe una dintre ele va veni în Ziua Judecăţii cu jumătate (partea dreaptă sau stângă) din corpul său înclinată şi paralizată.”

(Ahmad, Abu Dawud, An-Nasa’i, At-Tirmidhi și Ibn Majah)

Notă: Stimate cititor, trebuie luat în considerare faptul că islamul este o religie universală, care a fost revelată pentru toate ființele umane din toate timpurile și locurile, și nu numai pentru anumite persoane sau comunități, ori în conformitate cu dorințele și modul lor de gândire. Astfel, islamul le-a permis bărbaților să se căsătorească cu mai multe femei din înțelegere față de realitățile vieții lor și de condițiile lor de viață, din moment ce un lucru care este considerat a fi nepotrivit pentru această societate poate fi potrivit pentru o alta, iar un lucru care este considerat a fi nepotrivit pentru această epocă poate fi potrivit pentru o alta. De asemenea, acest lucru este o îndurare pentru femeile care ar rămâne singure dacă nu ar exista poligamia. În concluzie, cel care dorește să profite de această permisiune, poate face aceasta, însă numai dacă respectă condițiile sale, iar cel care nu, este liber să facă așa cum dorește!

 

 

Partea a V-a

Regimurile care guvernează comunitățile

 

•        Diferența dintre Shariʻah islamică și regimurile făcute de om

•         Opinia Bibliei cu privire la democrație

•         Shariʻah islamică și libertatea de exprimare

 

 

 

Partea a V-a

Regimurile care guvernează comunitățile

Diferența dintre Shariʻah islamică și regimurile făcute de om

 

Există multe tipuri de regimuri făcute de om, dar prevalente sunt cele două sisteme cunoscute în comunitățile moderne: sistemul democratic și cel dictatorial. Practicile lor operaționale s-au dovedit a fi un eșec de-a lungul secolelor trecute, pe lângă faptul că acestea nu au putut atinge pacea și dreptatea internațională pe care oamenii le cer. Ceea ce este ciudat este faptul că lumea continuă să caute un sistem care să le asigure oamenilor stabilitatea și siguranța, în timp ce acesta este la vederea și la îndemâna tuturor: este vorba despre Shariʻah islamică. În ciuda acestui lucru, elitele politice care sug sângele poporului știu că adoptarea Shariʻei islamice le-ar face să își piardă puterea și multe dintre privilegiile de care se bucură. Acesta este motivul pentru care îi forțează pe parlamentari și pe juriști prin diferite metode și modalități să adopte Legislațiile care le oferă un control deplin asupra celor slabi.

 

Definiția democrației:

Termenul de „democrație” provine din limba greacă și derivă din două cuvinte: „demos”, care înseamnă „națiune”, și „cratus”, care înseamnă „putere” sau „guvern”, ceea ce presupune că oamenii se guvernează singuri, prin instituirea unui Parlament alcătuit din persoane pe care aceștia le aleg pentru a îi reprezenta. Acolo, fiecare lege este discutată și promulgată dacă primește aprobarea majorității membrilor Parlamentului. Astfel, este aplicată opinia majorității membrilor, chiar dacă aceasta este contrară opiniei minorității din cadrul Parlamentului. Prin urmare, legile și sistemele sale nu sunt permanente, deoarece Parlamentul și membrii săi nu sunt permanente, ci se schimbă. Allah Cel Atotputernic a specificat în Nobilul Coran că numai atunci când sunt aplicate Legile Sale este asigurată stabilitatea chestiunilor oamenilor:

„Şi dacă adevărul s-ar potrivi cu poftele lor (provenind din sufletele lor nelegiuite) s-ar fi stricat Cerurile şi Pământul, precum şi toţi cei care se află în ele. Însă Noi le-am adus pomenirea lor (mândria lor, adică revelarea Coranului în limba lor), dar ei de la pomenirea lor se întorc.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 23:71]

 

Definiția dictaturii:

Regimul dictatorial este complet contrar regimului democratic. În cadrul acestuia, este aplicată opinia unei minorități care se află la conducere sau opinia unui dictator, chiar dacă acest lucru este contrar opiniei majorității oamenilor. Allah Cel Atotputernic spune despre Faraon, care a fost un conducător nelegiuit ce a răspândit corupția pe Pământ și și-a înrobit poporul:

„(...) Faraon a zis: «Eu nu vă arăt decât ceea ce văd (că este corect, adică nu voiesc uciderea lui Moise decât pentru că aşa mi se arată mie că este mai bine) şi nu vă călăuzesc pe voi decât pe calea cea dreaptă (prin împiedicarea schimbării credinţei voastre)!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 40:29]

Atunci când auzim termenul de „democrație”, mulți dintre noi ne imaginăm semnificații frumoase, precum: asigurarea libertăților individuale, respectarea opiniei celorlalți, libertatea de exprimare, libertatea de practicare a ritualurilor religioase pentru minorități și respectarea drepturilor și intereselor acestora, precum și lipsa persecuției. Cu toate acestea, în realitate, regimul democratic este unul dictatorial  sau, mai precis, un regim autoritar și aceasta pentru că majoritatea din cadrul acestuia îi impune minorității multe dintre regulile care coincid cu dorințele și orientările ei, chiar dacă aceste reguli sunt împotriva principiilor, intereselor sau chiar a credințelor acestora, putând provoca efecte dăunătoare asupra lor. Există cazuri recente care arată cealaltă față urâtă a democrației:

• În anul 2009, în numele democrației, în Elveția a avut loc un referendum pentru interzicerea construirii minaretelor. După aceea, a fost promulgată o lege pe baza opiniei majorității, care i-a interzis minorității musulmane să construiască minarete pentru moscheile ei. Această chestiune a făcut ca Amnesty International să își exprime părerea de rău cu privire la acest vot, indicând faptul că interzicerea minaretelor reprezintă o încălcare a angajamentului Elveției față de libertatea de opinie și de credință!
• În numele democrației, în unele capitale europene este interzisă chiar și în zilele noastre construirea de moschei de către minoritatea musulmană și, de fiecare dată când aceasta încearcă să obțină un permis pentru construirea unei moschei, majoritatea din Parlament votează împotriva acestei acțiuni, iar dacă votează pentru, pun numeroase piedici pentru a evita construirea acesteia.
• În numele democrației, în unele țări europene sunt adoptate legi care le interzic femeilor musulmane din Europa să poarte vălul (niqāb-ul) în locurile publice, fiind invocate multe scuze în acest sens, precum faptul că ar fi nepotrivit să se acopere fețele în locurile publice și așa mai departe. Chiar dacă unii oameni pot accepta în mod rațional acest motiv, putem vedea că aceleași guverne îi obligă pe motocicliști să poarte căști de protecție care le acoperă fețele pe străzi și în locurile publice! Nu ar fi normal ca motocicliștii să își arate fețele, de asemenea? Există, în plus, mulți oameni din țările din Europa și Asia de Est, precum China, Thailanda și altele, care preferă să poarte măști medicale, deoarece simt că acestea îi protejează de viruși și boli, iar acest lucru nu a fost menționat sau considerat nepotrivit, chiar dacă fața este acoperită în public! În plus, nu reprezintă actul de a le interzice femeilor să poarte ceea ce consideră de cuviință o lipsă de respect față de alegerile lor și o îngrădire a libertății lor individuale și de credință?! A nu fi de acord cu credința altcuiva nu înseamnă că îl poți forța să o abandoneze. Mulți indieni sikh care poartă turbane negre pe capetele lor și își lasă părul să crească fără a tăia din el se mișcă liber prin Europa și ocupă funcții guvernamentale fără a fi nevoie să își scoată turbanele. Nu este dreptul nimănui să îi forțeze să și le dea jos sau să își tundă părul doar pentru că nu le plac turbanele sau lungimea părului lor!
• În numele democrației, în unele dintre țările dezvoltate, partidele de dreapta extremiste au câștigat alegerile locale din mai multe orașe. Prima dintre deciziile lor a fost aceea de a interzice servirea alimentelor halal pentru studenții musulmani în școlile din orașele în care au câștigat alegerile. Prin urmare, au obligat școlile să le servească studenților musulmani mâncăruri cu carne de porc și alte tipuri de carne care nu sunt sacrificate în conformitate cu Shariʻah islamică în timp ce, de fapt, ei ar trebui să adopte legi care să elimine corupția și să garanteze libertățile oamenilor.
• În numele democrației, în unele țări dezvoltate a fost adoptată o lege care interzice metoda de sacrificare halal. Acest lucru se traduce prin incapacitatea musulmanilor de a consuma carne, aceasta nefiind sacrificată în conformitate cu Shariʻah islamică. Scopul este acela de a îi împinge pe musulmani să părăsească aceste țări pentru a merge într-o alta care să respecte credințele lor, deoarece ei nu ar putea să mănânce carnea unor animale care sunt electrocutate, lovite în cap cu un ciocan de fier până la moarte, spânzurate, strangulate sau înecate.

Acestea sunt doar câteva exemple ale tiraniei și nedreptății majorității față de drepturile minorității de a practica ritualurile religioase în mod liber, fără nicio persecuție sau hărțuire, sau de a își alege hainele sau chiar alimentele pe care dorește să le consume. Din aceste exemple și altele, este clar că regimul democratic sau laic nu poate, de fapt, să coexiste decât cu el însuși. În ceea ce le privește pe minorități, acesta inventează scuze pentru a justifica motivele pentru care le persecută și le îngrădesc libertățile, acuzându-le de faptul că acestea nu pot coexista cu alte regimuri! Pe de altă parte, Shariʻah islamică apără drepturile tuturor oamenilor, în ciuda diferențelor lor religioase, aceasta menționând drepturile minorităților și făcând aceste drepturi independente de opinia majorității, pe care o obligă să garanteze protecția acestor drepturi și să nu le încalce, chiar dacă opinia acesteia este diferită.

Așadar, în acest caz, opinia majorității nu este luată în considerare dacă aceasta încalcă drepturile pe care Shariʻah islamică iertătoare le-a garantat. Cel care dorește să caute mai multe informații cu privire la acest subiect are la dispoziție multe cărți care vorbesc despre drepturile nemusulmanilor din țările islamice pe care le poate citi. Allah Cel Atotputernic spune:

„De te-ai supune celor mai mulţi de pe Pământ (dintre oameni), ei te-ar abate de la Calea lui Allah, căci ei nu urmează decât bănuielile (lor conform cărora înaintașii lor s-au aflat pe calea adevărului) şi ei nu fac decât să născocească minciuni.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:116]

În concluzie, niciunul dintre regimurile făcute de om, indiferent de nivelul la care a ajuns, nu asigură coexistența pașnică între națiuni și coexistența pașnică în cadrul societății așa cum o face Shariʻah islamică. Motivul acestui lucru este acela că Shariʻah islamică este o Lege Divină și un sistem care a fost revelat de către Cel Care a creat omenirea, iar El știe cel mai bine de ce anume are nevoie aceasta. Allah Cel Atotputernic spune:

„Oare El, care le-a creat, să nu știe (toate acţiunile creaţiei Sale)? Şi El este Al-Latīf (Cel mai Blând cu robii Săi), Al-Khabīr (Atoatecunoscător al tuturor lucrurilor).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 67:14]

 

Opinia Bibliei cu privire la democrație

 

În ceea ce privește Biblia, aceasta s-a descotorosit de democrație cu totul.

Pavel a scris în Epistola sa către Romani (13:1-7): „¹ Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. ² De aceea, cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. ³ Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. ⁴ El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. ⁵ De aceea, trebuie să fiţi supuși nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. ⁶ Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. ⁷ Daţi-le tuturor ceea ce sunteţi datori să daţi: cui datorați birul, daţi-i birul; cui datorați vama, daţi-i vama; cui datorați frica, daţi-i frica; cui datorați cinstea, daţi-i cinstea.”

 

Shariʻah islamică și libertatea de exprimare

 

Shariʻah islamică a precizat și confirmat importanța libertății de exprimare, mai ales cea care îi aduce beneficii societății fără a o corupe și îi unește pe oameni, nu îi dezbină, atingând scopurile lor comune, fără a le încălca sau ataca libertatea. Aceasta nu aprobă libertatea de exprimare care este scăpată de sub control, care strică și nu construiește, corupe și nu reformează, răspândind ostilitate printre membrii societății. Allah Cel Atotputernic spune:

„O, voi cei care credeţi! Să nu râdă un neam de alt neam, care s-ar putea să fie mai bun decât el, nici femeile (să nu râdă) de alte femei, care s-ar putea să fie mai bune decât ele! Nu vă ocărâți şi nu vă batjocoriți cu porecle unii pe alţii. Ce rău este numele urât şi ruşinos, după credinţă (nu mai este permis să fie calificați cu epitete urâte cei care au adoptat credinţa)! Iar cei care nu se căiesc (pentru că au râs de alţii sau i-au ponegrit), aceia sunt zalimun (nedrepţi, răufăcători şi neascultători faţă de Allah).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 49:11]

La televizor, în multe țări civilizate din întreaga lume, vedem show-uri satirice care sunt indiferente față de sentimentele celor pe care îi critică în stilul lor comic umilitor. Omul a numit această ironie libertate de exprimare! În unele țări, aceste programe s-au dovedit a fi politizate, neavând nicio legătură cu libertatea de exprimare, deoarece acestea sunt finanțate de anumite partide sau agenții politice, având drept scop slăbirea adversarilor politici și scăderea popularității lor.

În ceea ce privește libertatea de exprimare în Shariʻah islamică, aceasta are reglementări și standarde, iar dacă acestea sunt depășite, ea devine o încălcare a drepturilor oamenilor sau a societății per ansamblu. De exemplu, în ceea ce privește batjocorirea Mesagerului lui Allah (ﷺ), care este scopul din spatele acesteia? Care sunt câștigurile pozitive ce pot rezulta din aceasta? Nu este acesta un mod de popularizare a spiritului de ură între popoare și între musulmanii și nemusulmanii membri ai aceleiași societăți? Reprezintă agresiunea unui om mort și lipsa de respect față de el un aspect al civilizației? Eu cred că, dacă unul dintre părinții, copiii sau jucătorul de fotbal preferat al persoanei care a îndrăznit să facă acest lucru ar fi batjocorit, ea nu ar rămâne indiferentă, ci l-ar apăra cu orice preț. Rețineți că Legislațiile acestor țări în care unul dintre Mesagerii lui Allah (ﷺ) este ofensat sub protecția libertății de exprimare consideră a fi o infracțiune orice formă de lipsă de respect față de șeful statului sau de prim-ministrul lui și orice formă de discreditare a lor! Nu poate fi jignit șeful statului printr-o caricatură sau ceva asemănător sub protecția libertății de exprimare, de asemenea?!

Islamul a interzis blestemarea credințelor altora pentru a evita orice ar putea duce la dispute sau ostilitate în cadrul societății, precum și pentru a elimina toate formele de extremism. Prin urmare, cei înțelepți sunt obligați să îi condamne pe cei care doresc să provoace ostilități între națiuni care pot conduce la războaie, distrugând astfel totul. Allah Cel Atotputernic spune:

„Nu-i ocărâți pe aceia care sunt invocaţi afară de Allah (idolii pe care-i adoră păgânii), ca să nu-L ocărască ei pe Allah, întru duşmănie şi nepricepere! Astfel am împodobit Noi (în ochii) fiecărei comunităţi făptuirea sa. Apoi, la Domnul lor va fi întoarcerea (învierea ce va urma morţii) lor şi El le va vesti despre ceea ce au făptuit ei (în timpul vieții, şi îi va pedepsi).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:108]

Trebuie menționat faptul că problema batjocoririi Mesagerului lui Allah (ﷺ) nu este o inovație a acestei ere, ci a început încă din momentul în care el (ﷺ) și-a început misiunea. Dușmanii lui l-au acuzat de faptul că era un mincinos, un vrăjitor, un poet sau un nebun, printre altele. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi Noi știm prea bine că pieptul ţi se strânge pentru ceea ce spun ei (pentru minciunile şi născocirile lor împotriva propovăduirii tale). ~ Însă adu laude Domnului tău şi fii printre cei care se prosternează ~ Şi adoră-L pe Domnul tău până ce-ţi va veni sfârşitul (adoră-L pe Allah tot timpul cât eşti în viaţă)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 15:97-99]

Shariʻah islamică nu este singura Lege care a reglementat și limitat libertatea de exprimare, alte societăți făcând același lucru în funcție de credințele și interesele națiunilor lor.

Regatul Unit, de exemplu, a interzis filmul despre Isus Hristos motivând aceasta prin faptul că religia creștină face parte din sistemul public al statului, fiind obligatorie respectarea și luarea în considerare a acesteia. De asemenea, multe țări limitează libertatea de exprimare a oamenilor atunci când vine vorba despre evrei sau despre chestiuni legate de Holocaust, acuzându-l pe cel care nu respectă acest lucru de antisemitism și pedepsindu-l cu închisoarea.

Shariʻah islamică a pregătit un mediu bun pentru libertatea de exprimare care îndeamnă la bine și interzice răul, în care aceasta poate crește și dobândi stabilitate. Astfel, aceasta i-a dat fiecărui individ dreptul de a participa și de a își oferi părerea în chestiuni care privesc societatea, atât timp cât nu îi îndeamnă pe oameni să facă fapte rele. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi datorită Îndurării lui Allah, tu, (Mohammed), ai fost aşa de blând cu ei! Iar de ai fi fost fără blândețe şi aspru la inimă, ei ar fi fugit din preajma ta. Deci iartă-le lor şi roagă-te (lui Allah) pentru iertarea lor! Sfătuiește-te cu ei asupra treburilor, dar, odată ce ai luat o hotărâre, încrede-te în Allah! Allah îi iubeşte cu adevărat pe cei care se încred (în El).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 3:159]

În plus, islamul a făcut obligatoriu ca libertatea de exprimare să fie una responsabilă, care să nu îi afecteze pe alții, pentru a face diferența între bine și rău, după cum a relatat ʻAbd Allah ibn Masʻud (Allah să fie mulțumit de el!), care l-a auzit pe Mesagerul lui Allah (ﷺ) spunând:

„Nu fiți slabi de caracter spunând: «Dacă oamenii fac bine, noi vom face bine, iar dacă ei fac rău, noi vom face rău.» Mai degrabă, fiți fermi, iar dacă oamenii fac bine, faceți bine, de asemenea, iar dacă oamenii fac rău, nu faceți rău.”

  (At-Tirmidhi)

În islam, această libertate de exprimare nu este doar o teorie sau un monopol rezervat doar pentru un anumit grup de oameni, ci este disponibilă pentru toată lumea. Mesagerul lui Allah (ﷺ), care a fost trimis ca o îndurare pentru toate creaturile, a pus aceasta în aplicare în mod practic, astfel încât națiunea lui (Ummah) să îi poată urma exemplul. Abu Saʻid Al-Khudri (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:

„Un beduin a venit la Profet (ﷺ) pentru a îi cere să îi plătească o datorie pe care acesta (ﷺ) o avea față de el, și i-a vorbit în mod aspru, spunând: «Voi continua să te deranjez pentru a îmi cere drepturile până când mă vei plăti.» Companionii Profetului (ﷺ) l-au mustrat și i-au spus: «Vai de tine! Ai idee cu cine stai de vorbă?» El a răspuns: «Eu nu fac decât să îmi cer drepturile.» Profetul (ﷺ) a întrebat: «De ce nu îl ajutați pe cel care are un drept?» Apoi a trimis vorbă la Khawlah bint Qais, spunându-i: «Dacă ai curmale, împrumută-ni-le până când vor sosi curmalele noastre, iar atunci ți le vom da înapoi.» Ea a spus: «Da, fie ca tatăl meu să fie răscumpărat pentru tine, o, Mesager al lui Allah!» Astfel, ea i-a dat un împrumut din care l-a plătit și l-a hrănit pe beduin. El (beduinul) a spus: «Tu m-ai plătit integral, fie ca Allah să îți dea răsplata integrală!» Apoi, Profetul (ﷺ) a spus: «Aceștia sunt cei mai buni dintre oameni. Fie ca acea națiune în care cei slabi nu își pot obține drepturile fără probleme să nu fie curățată (de păcat)!”

 (Ibn Majah)

Apoi, companionii lui (Allah să fie mulțumit de ei!) i-au urmat exemplul, iar atunci când jurământul de credință i-a fost dat lui Abu Bakr as-Siddiq (Allah să fie mulțumit de el!) pentru ca acesta să își asume succesiunea, el a ținut un discurs în fața oamenilor în care a vorbit, printre altele, despre principiile guvernării în islam pe care celelalte națiuni nu le-au atins și nici nu le vor atinge sub egida Legislației umane, care este supusă dorințelor și schimbărilor politice și sociale. El (Allah să fie mulțumit de el!) a spus:

„O, oameni, eu sunt acum conducătorul vostru, însă nu sunt cel mai bun dintre voi. Astfel, dacă vedeți că am dreptate, susțineți-mă, iar dacă vedeți că greșesc, corectați-mă. Ascultați de mine atât timp cât Îi sunt supus lui Allah în ceea ce vă privește. Dacă nu este așa, atunci nu ascultați de mine. Cel mai puternic dintre voi este slab în ochii mei până când iau de la el dreptul celorlalți oameni, iar cel mai slab dintre voi este puternic în ochii mei până când îi dau dreptul lui. Acestea fiind spuse, Îi cer iertare lui Allah pentru voi și pentru mine!”

(Biografia profetică, de Ibn Hishām, At-Tabakāt, de Ibn Saʻd, Începutul și sfârșitul, de Ibn Kathir)

 

Libertatea de exprimare religioasă:

Shariʻah islamică prevede garantarea libertății de credință pentru nemusulmani, evrei sau creștini, fără nicio persecuție, așa că nimeni nu este obligat să își părăsească religia și să îmbrățișeze islamul. Allah Cel Atotputernic spune:

„Nu este silire la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre calea cea dreaptă şi rătăcire, iar acela care se leapădă de Taghut (după unii comentatori, prin At-Taghut se au în vedere diavolii, idolii şi toate falsele divinități) şi crede în Allah, acela s-a prins de cea mai trainică toartă (islamul), care nu se sparge niciodată (metaforă pentru legătura cea mai trainică). Şi Allah este Samī‘ (Cel Care aude toate), ʻAlīm (Atoatecunoscător, Omniscient).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:256]

În opoziție, istoria menționează persecuțiile pe care sectele creștine le-au aplicat unele împotriva celorlalte din cauza diferențelor de credință.

 

Libertatea de exprimare științifică:

Shariʻah islamică a stabilit, de asemenea, libertatea de exprimare în domeniul științei și al educației, înălțând statutul învățaților, în timp ce istoria menționează conflictul violent dintre Biserică și știință (învățați), în care s-a ajuns la suprimarea libertății de exprimare științifică.

Shariʻah islamică a făcut obligatorie pentru fiecare musulman căutarea cunoașterii și a educației. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Căutarea cunoaşterii este o obligaţie pentru fiecare  musulman (...)”

(Abu Dawud, Ibn Majah)

Shariʻah islamică a înălțat statutul învățaților. Allah Cel Atotputernic spune:

„(...) Allah îi va ridica în rang pe aceia dintre voi care cred şi pe cei cărora li s-a dat ştiinţa. Şi Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi voi!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 58:11]

 

Libertatea de exprimare în Biblie:

După cum am văzut în Epistola lui Pavel către Romani (13:1), democrația și libertatea de exprimare au fost complet abrogate, fiind stabilite bazele pentru dictatură și autoritarism, pe lângă ascultarea deplină față de conducător.

 

 

 

Partea a VI-a

 

• Jihād-ul în Shariʻah islamică
• Starea Pământului înainte, în timpul și după apariția islamului
• Oamenii urmau religia conducătorilor lor
• Impunerea creștinismului cu ajutorul sabiei
• Jihād-ul și garantarea libertății de credință
• Scrisorile Mesagerului lui Allah (ﷺ) pentru apărarea creștinilor
• Jihād-ul în Islam și secțiunile sale

1. Etapele jihād-ului

2. Condițiile în care jihād-ul este interzis

3. Scopul jihād-ului

4. Cine este vizat prin jihād?

5. Regulile jihād-ului

• Este fiecare război musulman considerat a fi jihād?
• Războiul sfânt
• Diferența dintre război și jihād
• Jihād-ul în Biblie

 

 

 

Partea a VI-a

Jihād-ul în Shariʻah islamică

 

Acest capitol nu este suficient pentru a acoperi definiția jihād-ului, motivele sale, obiectivele și conduita acestuia, însă vom rezuma toate acestea pentru a îi oferi cititorului o scurtă idee cu privire la jihād-ul pe Calea lui Allah. Dușmanii Shariʻei lui Allah au încercat să folosească jihād-ul ca pe o poartă de acces pentru a fabrica idei preconcepute împotriva islamului și pentru a îi speria pe oameni cu privire la acesta, însă, prin explicația noastră, va deveni clar că jihād-ul este o îndurare pentru omenire.

 

Starea Pământului înainte, în timpul și după apariția islamului

 

Oricine va citi și explora istoria națiunilor și a civilizațiilor de-a lungul istoriei va descoperi că Pământul era o masă aflată în flăcările războiului, al cărui combustibil erau banii și oamenii. Câte orașe au fost distruse, economii s-au prăbușit, soții au devenit văduve și copii au devenit orfani? Drepturile a milioane de oameni au fost încălcate din cauza lor, ei fiind victimele acestor războaie.

Numai pe continentul european, nici măcar O SINGURĂ țară nu a avut granițele stabile pentru o anumită perioadă de timp. Frontierele lor au fost mereu în schimbare din cauza invaziilor de la est, vest, sud sau nord, iar focul războiului dintre țări nu s-a stins nici măcar pentru o zi. Fiecare stat era fie unul dominant, colectând o taxă (jizyah) de la alții, fie unul dominat, plătind o taxă (jizyah). Scopul impunerii taxei (jizyah) era acela de a vedea menținerea loialității sau lipsa acesteia, iar dacă un stat înceta să îi plătească impozitul țării dominante acest lucru era considerat a fi o declarație de război.

 

Oamenii urmau religia conducătorilor lor

 

Aceasta era situația oamenilor înainte de apariția islamului, ei urmând credința conducătorilor lor. De exemplu, niciun cetățean al Imperiului Bizantin nu îndrăznea să îmbrățișeze magianismul (zoroastrismul), care era religia Imperiului Persan, deoarece, dacă ar fi făcut aceasta, ar fi fost considerat a fi un trădător al împăratului și ar fi fost condamnat la moarte și crucificat pentru că a îmbrățișat religia dușmanilor. Același lucru era valabil și invers. Războaiele care au avut loc între sectele creștine din cauza diferențelor dintre credințele lor au fost chiar și mai rele decât atât. Un exemplu în acest sens este Imperiul Roman, care i-a persecutat pe copții egipteni pentru că erau creștini în timp ce religia oficială era idolatria. După ce Imperiul Roman a îmbrățișat creștinismul și acesta a devenit religia oficială, acesta a continuat să îi persecute pe egiptenii creștini și să provoace masacre din cauza faptului că aceștia aparțineau unei secte diferite!

 

Impunerea creștinismului cu ajutorul sabiei

 

Creștinii alcătuiau un grup mic care era persecutat în Imperiul Roman, însă, atunci când Constantin I a îmbrățișat creștinismul, acesta a căpătat putere și a devenit religia oficială a Imperiului Roman. Urmarea acestei schimbări a fost persecutarea tuturor păgânilor, templele lor fiind distruse sau transformate în biserici. Chiar și creștinii care s-au opus acestei secte speciale au fost persecutați. De exemplu:

•  În epoca lui Teodosie I, creștinismul a fost declarat ca fiind singura religie acceptată în Imperiul Roman. Biblioteca din Alexandria a fost arsă din temelii pe motiv că aceasta conținea cărți păgâne, iar Jocurile Olimpice ale grecilor au fost interzise pe motiv că acestea implicau obiceiuri păgâne.
• În anul 772, regele Carol cel Mare a pornit o luptă împotriva saxonilor, fapt care a durat timp de 33 de ani și aceasta pentru a le impune creștinismul cu ajutorul sabiei. Una dintre crimele sale a fost masacrul de la Verden din anul 782, unde a executat 4500 de prizonieri saxoni din cauza refuzului lor de a îmbrățișa creștinismul. După ce armata lui Carol cel Mare a plecat, saxonii s-au răzbunat pentru masacru prin arderea bisericilor și sacrificarea preoților. Carol cel Mare a emis o lege numită „Capitulatio de Partibus Saxoniae”, care poruncea uciderea saxonilor care refuzau să îmbrățișeze creștinismul.
• Între anii 1929 și 1945, Mișcarea revoluționară croată „Ustașa” a comis masacre împotriva sârbilor ortodocși și i-a forțat să îmbrățișeze catolicismul, ceea ce a dus la sute de mii de victime de partea sârbilor.
• „Copiii furați” sau, mai bine spus, „generațiile furate” între anii 1909 și 1970 de către guvernul australian și biserică sunt un alt exemplu în acest sens. Aceștia au smuls copiii de la părinții lor indigeni cu forța și i-au ținut departe de aceștia, convertindu-i la creștinism.
• În anul 2007, papa de la Vatican, Benedict al XVI-lea, le-a cerut iertare oamenilor de pe continentul latino-american pentru persecuțiile, masacrele și suferințele prin care au trecut din cauza campaniilor „de creștinare obligatorie” care au fost efectuate de către coloniștii spanioli.^[13]
• Între secolele XVI și XVII, coloniștii portughezi au persecutat, torturat și sacrificat pe oricine din orașul indian Goa care a refuzat să îmbrățișeze creștinismul. Colonizatorii au distrus mai mult de 300 de temple hinduse. Preoții le-au interzis hindușilor citirea cărților sfinte budiste și i-au pedepsit în mod aspru pe cei care au refuzat să se supună, forțându-i pe copiii cu vârsta de peste cincisprezece ani să asculte predica creștină. Mai mult decât atât, aceștia i-au impus populației hinduse limba portugheză și i-a interzis să își folosească propria limbă.

Acestea sunt doar câteva exemple ale impunerii creștinismului cu ajutorul sabiei și ale persecutării celor de alte religii. Pe lângă aceasta, s-au purtat numeroase războaie între sectele creștine dintre catolici, protestanți și ortodocși, care s-au persecutat reciproc din cauza diferențelor dintre secte. Următoarele sunt doar câteva exemple care arată nivelul urii dintre sectele creștine:

• Masacrele împotriva catharilor, o sectă catolică din regiunea Languedoc, sudul Franței, între anii 1209 și 1229. Papa Inocențiu al III-lea a declarat cruciada împotriva sectei catharilor pentru a îi extermina, lucru care a dus la masacre și un număr de victime care a ajuns la un milion într-o perioadă de 20 de ani de războaie. Primul dintre aceste masacre a fost cel din orașul Béziers din anul 1209, atunci când a fost sacrificată întreaga populație a acelui oraș, care a fost ars în întregime după un asediu sever.^[14]
• Masacrul din orașul Merindol, Franța, din anul 1545, atunci când catolicii au ucis mii de creștini ce aparțineau sectei valdenzilor.^[15]
• Masacrul de la Toulouse, Franța, din anul 1562, atunci când catolicii au ucis 5000 de protestanți și i-au forțat pe cei rămași în viață să emigreze din oraș.^[16]
• Masacrul de la Vassy, ​​Franța, din anul 1562, atunci când catolicii i-au ucis pe protestanți. Acel război a declanșat războaiele religioase franceze împotriva protestanților, care au fost în număr de opt.
• Masacrul din Ziua Sfântului Mihail de la Nîmes, Franța, din anul 1567, atunci când protestanții i-au masacrat pe catolici. Printre victime s-au numărat 24 de preoți catolici, drept răspuns la persecuția catolică împotriva lor.^[17]
• Masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu, Franța, din anul 1572, atunci când catolicii au ucis treizeci de mii de protestanți.^[18]
• Numeroasele masacre ale catolicilor împotriva protestanților și cele ale protestanților împotriva catolicilor din timpul „Războaielor confederației irlandeze”, care au avut loc între anii 1641 și 1652 între catolicii irlandezi, pe de o parte, și parlamentarii britanici și protestanții scoțieni din Irlanda, de cealaltă parte.
• Masacrele și persecuțiile duse de catolici și protestanți împotriva a mii de anabaptiști între anii 1525 și 1660, care au provocat mari migrări ale acestora spre continentul nord-american.
•  În anul 1656, Macarie III Zaim, Patriarhul Antiohiei, a scris despre masacrele catolicilor polonezi comise împotriva creștinilor adepți ai Bisericii Ortodoxe din Grecia, indicând faptul că numărul de persoane ucise a variat între șaptezeci și optzeci de mii.

Acesta este un rezumat al războaielor, conflictelor și persecuțiilor duse de adepții religiei creștine unii împotriva celorlalți. După această paranteză, vom analiza acum jihād-ul în islam, pentru a clarifica pentru cei raționali faptul că acesta este o îndurare pentru omenire și nu are nicio legătură cu imaginea pe care o au cu privire la el cei care urmăresc mass-media politizată.

 

Jihād-ul și garantarea libertății de credință

 

Pentru a cunoaște măsura în care islamul garantează libertatea de credință, trebuie să cunoaștem scopurile reale ale jihād-ului. Pentru a clarifica acest subiect, vom începe să analizăm în mod progresiv semnificația jihād-ului. Acesta are două conotații: jihād-ul general și jihād-ul particular.

 

1. Jihād-ul general:

Acesta se împarte în două secțiuni: jihād-ul împotriva sinelui și jihād-ul împotriva lui Șeitan.

• Jihād An-Nafs (lupta sau străduința împotriva sinelui): are loc atunci când persoana luptă împotriva sinelui pentru a învăța religia, a acționa în conformitate cu ea și a invita la aceasta și, de asemenea, atunci când luptă împotriva sinelui pentru a evita ceea ce Allah Preaînaltul a interzis și a îndeplini ceea ce a Allah Preaînaltul a poruncit, în conformitate cu abilitățile sale, căutând Mulțumirea lui Allah. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Mujahid-ul  este cel care se străduiește (poartă un jihād) împotriva propriului sine căutând mulțumirea lui Allah.”

(Sahih Ibn Hibban și Sahih Abu Dawud)

• Jihād-ul împotriva lui Șeitan (diavolul): este lupta împotriva șoaptelor lui Șeitan care provoacă îndoieli, suspiciuni, pofte și corupție. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi dacă (vreodată) te va ademeni vreo ieşire de la Şeitan (ca să uiți ceea ce ţi-a fost poruncit), caută adăpost la Allah, căci El este As-Samī‘ (Cel Care aude toate), Al-‘Alīm (Atoatecunoscătorul, Omniscientul).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 41:36]

Jihād-ul general este unul real atât timp cât persoana luptă împotriva sinelui și a lui Șeitan, deoarece acesta este un jihād continuu de-a lungul vieții sale. În plus, toate faptele bune pe care un musulman le îndeplinește doar de dragul lui Allah sunt o formă de jihād, așa cum sunt:

• Pelerinajul la Casa lui Allah este o formă de jihād din cauza greutăților pe care le presupune, a răbdării pe care o necesită și a banilor care sunt cheltuiți de dragul lui Allah. ʻAishah (Allah să fie mulțumit de ea!) a relatat:

„I-am spus: «O, Trimis al lui Allah! Noi, femeile, considerăm că jihād-ul este cea mai bună faptă. Nu ar trebui să participăm și noi la jihād?» Mesagerul lui Allah (ﷺ) a răspuns: «Cel mai bun jihād pentru voi, femeile, este Pelerinajul care este acceptat de către Allah.»”

(Al-Bukhari)

• A spune adevărul. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Cel mai bun jihād este (a spune) adevărul în fața unui conducător tiran.”

(Sahih Abu Dawud)

• Chemarea la islam. Chemarea nemusulmanilor la islam prin prezentarea și explicarea acestuia, discutând cu ei și răspunzând la concepțiile greșite pe care le pot avea etc. este un jihād real. Allah Cel Atotputernic spune:

„Însă dacă Noi am fi voit, am fi trimis în fiecare cetate câte un prevenitor (câte un Profet care să îi avertizeze pe locuitorii ei). ~ Nu da ascultare necredincioşilor şi luptă împotriva lor cu el (cu Nobilul Coran şi cu Adevărul care ţi-a fost revelat), în luptă neslăbită!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 25:51-52]

• Îndemnarea la bine și interzicerea răului. Aceasta este calea Mesagerilor (Pacea fie asupra lor!) și a adepților lor. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Nu a fost trimis niciun Profet înaintea mea fără ca el să aibă discipoli şi companioni din mijlocul poporului său, care l-au urmat și au ascultat de poruncile lui. După aceștia, a venit o generație de oameni care au pretins ceea ce nu au practicat și au practicat ceea ce nu li s-a poruncit să practice. Și acela care s-a străduit (a luptat) împotriva lor cu mâna sa este un credincios; și acela care s-a străduit împotriva lor cu inima sa este un credincios; şi acela care s-a străduit împotriva lor cu limba sa este un credincios; și dincolo de aceasta nu există niciun bob de credință.”

(Sahih Muslim)

• Bunătatea față de oameni și a nu le face rău, precum și străduința pentru a îi face fericiţi și răbdarea atunci când aceștia ne fac un rău este o formă de jihād. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Cel care are grijă de o văduvă sau de o persoană nevoiaşă este asemeni unui mujahid (războinic) care luptă pentru Cauza lui Allah, sau a celui care efectuează rugăciunile din noapte pe fiecare noapte și postește în fiecare zi dinainte de revărsatul zorilor și până la apus.”

(Al-Bukhari)

• Călătoria în căutarea cunoașterii este o formă de jihād. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus :

„Cel care pleacă (din casa ori din țara lui) în căutarea cunoașterii este considerat a lupta pentru Cauza lui Allah până când se întoarce.”

(At-Tirmidhi)

• Învățarea și educarea reprezintă o formă de jihād. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Oricine vine la această moschee a mea (din Medina) şi vine numai cu un scop bun, precum a învăța sau a-i învăța pe alții ceva bun, va avea același statut ca un mujahid care luptă pentru cauza lui Allah. Oricine vine în orice alt scop, va avea același statut ca acela al unui om care stă cu ochii pe averea altor persoane.”

(Sahih Ibn Majah)

• Bunătatea față de părinți este o formă de jihād. Un om a venit să îi ceară Profetului (ﷺ) permisiunea pentru a merge la jihād, fapt pentru care Profetul (ﷺ) l-a întrebat:

„«Părinții tăi sunt în viață?» Bărbatul a răspuns afirmativ. Mesagerul lui Allah (ﷺ) i-a spus: «Atunci fă jihād străduindu-te în serviciul lor.”

(Sahih Al-Bukhari)

• Integritatea și grija față de ceea ce oamenii sau societatea i-au încredințat unei persoane reprezintă o formă de jihād. Profetul (ﷺ) a spus:

„Statutul celui căruia i-a fost încredințat să facă un lucru, iar el ia ceea ce este dreptul lui și le dă celorlalți drepturile lor este asemeni celui al unui mujahid care luptă pentru cauza lui Allah, până când se întoarce la casa lui.”

(At-Tabarani)

2. Jihād-ul particular:

Acesta se împarte în două secțiuni: 1. jihād-ul defensiv în interiorul granițelor țării musulmane (jihād ad-dafʻ) și 2. jihād-ul pentru a transmite mesajul islamic în afara granițelor țării musulmane (jihād at-tālab).

Allah Preaînaltul spune:

„Şi ce este cu voi de nu luptați pe Calea lui Allah, şi pentru bărbaţii, femeile şi copiii slabi care zic: «Domnul nostru! Scoate-ne pe noi din cetatea asta cu neam nelegiuit şi dă-ne nouă din partea Ta un ocrotitor şi dă-ne nouă din partea Ta un ajutor!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:75]

 

Jihād-ul defensiv (jihād ad-dafʻ) se împarte în două secțiuni:

1. Jihād-ul extern, care înseamnă apărarea de oricine atacă o țară musulmană și alungarea acestuia, iar acesta este un drept legitim pentru fiecare țară. Cu toate acestea, războiul legat de interesele materialiste, cum ar fi extinderea puterii, demonstrarea forței sau războiul dus pentru represalii este interzis în islam.

2. Jihād-ul intern, care este de două feluri:

- Jihād-ul împotriva unei persoane prin autoapărarea împotriva unui atacator care intenționează să comită un furt, o crimă sau un atac împotriva noastră. Acesta poate fi un jihād făcut cu mâna, adică prin împingerea atacatorului cu scopul de a îl opri. Dacă aceasta nu se poate face, atunci poate fi făcut cu limba, adică vorbind cu el, iar dacă nici aceasta nu se poate face, atunci poate fi făcut cu inima, prin respingerea acestui act în propria inimă, iar acest ultim tip are o mare importanță, care constă în revitalizarea inimii, deoarece, prin negarea nedreptății, aceasta nu se va obişnui cu ea. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Acela dintre voi care vede un lucru rău, să îl schimbe cu mâna sa, dacă nu poate, atunci cu limba sa, dacă nu poate, atunci să îl urască în inima sa, şi aceasta este cea mai slabă formă a credinței.”

(Sahih Muslim)

- Jihād-ul împotriva unui grup prin lupta împotriva unui grup de musulmani nelegiuit până când acesta revine la Calea cea Dreaptă. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi dacă două cete de dreptcredincioși se ceartă între ele, voi împăcați-le! Dacă una dintre ele este nedreaptă cu cealaltă, atunci luptați împotriva celei care este nedreaptă până ce ea se întoarce la Porunca lui Allah, iar când se întoarce (din rătăcirea lui de la Porunca lui Allah), atunci împăcați-le pe ele cu dreptate şi fiţi nepărtinitori, fiindcă Allah îi iubeşte pe cei drepți.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 49:9]

Acesta este sensul a ceea ce a spus Profetul (ﷺ):

„«Ajută-l pe fratele tău, fie el asupritor sau asuprit.» Un om a întrebat: «O, Mesager al lui Allah, eu o să-l ajut dacă este asuprit, dar dacă este un asupritor, cum ar trebui să-l ajut?» Profetul (ﷺ) i-a spus: «Împiedicându-l să îi asuprească (pe alții), pentru că acesta este modul prin care îl ajuți.»”

(Al-Bukhari)

 

Jihād-ul pentru a transmite Mesajul islamic (jihād at-tālab):

Pentru a putea înțelege ce anume presupune jihād-ul pentru a transmite mesajul islamic (jihād at-tālab), vom prezenta câteva dintre scrisorile Profetului (ﷺ), pe care le-a trimis lui Heraclius, împăratul bizantin, și Cirus (Al-Muqawqis), patriarhul Alexandriei, astfel încât să putem înțelege contextul.

 

Scrisorile Mesagerului lui Allah (ﷺ) pentru apărarea creștinilor

 

Profetul (ﷺ) a criticat atât nedreptățile pe care sectele creștine le-au comis unele împotriva celorlalte, cât și nedreptatea pe care au comis-o față de ele însele prin asocierea de parteneri lui Allah în adorare. El (ﷺ) a exprimat acestea în scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Heraclius, împăratul bizantinilor. Scrisoarea lui spunea:

„În numele lui Allah, Preamilostivul, Prea Îndurătorul, de la Mohammed, Trimisul lui Allah, către Heraclius, împăratul bizantin. Pacea fie asupra celui care urmează Călăuzirea! Te chem la islam. Acceptă islamul și te vei afla în siguranță de păcatele tale anterioare și de Focul Iadului. Acceptă islamul și Allah îți va oferi răsplată dublă pentru aceasta (datorită adepților tăi care vor accepta islamul, de asemenea). Dacă respingi chemarea, atunci vei purta păcatul pentru ceea ce s-a întâmplat cu adepții lui Arius (care au fost persecutați și uciși de către trinitarieni). «Spune (o, Mohammed): „ O, voi oameni ai Scripturii (evrei și creștini), veniți la un cuvânt comun între noi și voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-L asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alții drept dumnezei, în afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneți-(le): mărturisiți (cel puțin) că noi suntem musulmani (supuși lui Allah)!”»  [Traducerea Sensurilor Nobilului Coran, 3:64]”

(Sahih Muslim)

De asemenea, Profetul (ﷺ) i s-a adresat lui Cirus din Alexandria (Al-Muqawqis). Scrisoarea lui spunea:

„În numele lui Allah, Preamilostivul, Prea Îndurătorul, de la Mohammed, Trimisul lui Allah, către Al-Muqawqis, conducătorul copților. Pacea fie asupra celui care urmează Călăuzirea! Te chem la islam. Acceptă islamul și te vei afla în siguranță de păcatele tale anterioare și de Focul Iadului. Acceptă islamul și Allah îți va oferi răsplată dublă pentru aceasta (datorită adepților tăi care vor accepta islamul, de asemenea). Dacă respingi chemarea, atunci vei purta păcatul pentru ceea ce s-a întâmplat cu copții (care au fost persecutați și uciși).^[19]”

(Zad Al-Maʻâd 3/603)

Mesagerul lui Allah (ﷺ) a indicat în cele două scrisori masacrele care au avut loc împotriva arienilor și a copților din Egipt, învinuindu-i pe Heraclius și pe Cirus din Alexandria (Al-Muqawqis) pentru acestea.

Trebuie menționat faptul că arianismul nu era doar o sectă, ci o credință răspândită în întreaga Europă. Preotul Ieronim a menționat aceasta spunând:

„Lumea s-a trezit plângându-se pentru că s-a pomenit în arianism!”^[20]

Arianismul a fost îmbrățișat de către Imperiul Roman prin intermediul împăraților săi, care erau arieni, iar acesta s-a răspândit apoi pe scară largă în nordul, estul, centrul și vestul Europei prin îmbrățișarea lui de către mulți dintre regii goților (vizigoți și ostrogoți), regii vandalilor și regii suebilor. Chiar și Sir Isaac Newton a fost arian.

Cu toate acestea, mulți oameni au încercat să ascundă atrocitățile care au avut loc împotriva arienilor de-a lungul istoriei! Chiar și cărțile lui Arie, fondatorul arianismului, au fost arse, iar noi nu avem acces la ceea ce a spus decât prin prisma cărților dușmanilor săi, care l-au acuzat de faptul că era un eretic.

Pentru mai multe informații, puteți apela la cărțile care menționează unele dintre atrocitățile care au avut loc împotriva arienilor.

După cum am menționat mai sus, regula care era aplicată în jurul lumii în trecut era cea care stabilea că „este obligatoriu ca oamenii să urmeze religia conducătorilor lor și nimeni nu poate îmbrățișa religia în care crede”. Prin urmare, jihād-ul pentru a transmite mesajul islamic (jihād at-tālab) este cel în care armata musulmanilor merge să transmită și să răspândească Mesajul islamului printre oameni, să susțină Cuvântul lui Allah și să anuleze controlul sever al tiranilor care le impun oamenilor propria religie și îi împiedică să îmbrățișeze orice altă religie pe care aceştia doresc să o îmbrățișeze. Astfel, jihād-ul nu are drept scop impunerea islamului asupra oamenilor (așa cum ar putea crede unii), ci garantarea libertății de credință. Mai multe explicații în acest sens vor fi prezentate în continuare.

La acest tip de jihād, ordinea menționată anterior este inversată, astfel încât acesta nu începe cu mâna, limba și apoi inima, ci începe cu limba și apoi continuă cu mâna.

 

Condițiile majore ale jihād-ului de transmitere a Mesajului islamic

 

1. Permisiunea conducătorului musulmanilor:

Acest jihād are nevoie de permisiunea liderului musulmanilor. Marele sheikh, Mohammed ibn Al-Uthaimīn (Allah să aibă milă de el!), a spus:

„Armata nu poate lupta decât cu permisiunea conducătorului, indiferent de situație, pentru că persoanele care pot porni un jihād și o invazie sunt conducătorii și nu indivizii, având în vedere faptul că indivizii trebuie să își urmeze conducătorii. Prin urmare, nimeni nu ar trebui să înceapă un jihād fără permisiunea conducătorului decât dacă acesta este pentru apărare. Dacă un inamic surprinde poporul musulman, atunci el se poate apăra prin luptă. Așadar, jihād-ul este legat de conducător și orice invazie fără permisiunea lui este o încălcare a drepturilor sale. Aceasta se datorează faptului că, dacă indivizii ar fost lăsați să invadeze pe cine doresc fără permisiunea conducătorului, atunci lumea s-ar fi aflat într-un haos. Oricine ar putea merge pe calul lui și invada pe cine dorește, iar dacă oamenii ar putea face acest lucru, s-ar produce multe rele.”^[21]

 

2. Capacitatea:

Sheikh Ibn Al-Uthaimīn (Allah să aibă milă de el!) a menționat, de asemenea, că o condiție importantă pentru jihād este abilitatea. El a spus:

„Trebuie să fie îndeplinită o condiție: musulmanii trebuie să aibă capacitatea și puterea de a lupta. În cazul în care nu au capacitatea pentru a face aceasta, atunci intrarea într-o luptă îi va conduce la distrugere. Astfel, Allah Cel Atotputernic nu i-a obligat pe musulmani să lupte atunci când se aflau în Mecca din cauza slăbiciunii lor. După ce au migrat la Medina, au format statul musulman și au dobândit putere, le-a fost poruncit să lupte. Prin urmare, această condiție este obligatorie, iar dacă aceasta nu poate fi îndeplinită, atunci jihād-ul nu mai este obligatoriu, asemeni tuturor obligațiilor, deoarece toate obligațiile au drept condiție capacitatea de îndeplinire a acestora.”^[22]

 

Etapele jihād-ului

 

Jihād-ul pentru a transmite Mesajul islamic (jihād at-tālab) are trei etape care necesită gradație:

1. Invitarea la islam:

În timpul acestei etape, liderul musulmanilor îi trimite o invitație unui anumit rege pentru a îl invita la islam, iar regele are libertatea absolută de a accepta îmbrățișându-l sau de a își păstra religia.

2. Taxa (jizyah):

Taxa (jizyah) este un sistem internațional care a fost practicat în toate civilizațiile lumii din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Aceasta reprezintă un simbol al loialității sau al armistițiului și al păcii. Fiecare țară este fie una care primește taxa (o anumită sumă de bani), fie una care îi plătește taxa alteia. În cazul în care o țară întrerupe plata taxei, acest lucru înseamnă că loialitatea sa față de țara căreia îi plătește taxa a luat sfârșit, pregătindu-se să înceapă un război împotriva acesteia.

Sistemul jizyah se aplică în continuare, întreaga lume fiind împărțită în mai multe alianțe. Fiecare țară dintre cele mari formează alianțe internaționale cu țările mai mici pentru a le sprijini din punct de vedere politic sau militar etc. În schimb, țara mai mare se bucură de avantaje sau beneficii financiare, așa cum este de exemplu exploatarea unui port maritim al țării mai mici, cu scopul de a construi o bază militară proprie. O altă variantă este ca țara mai mare să primească produse de la țara mai mică precum diamante, uraniu, fier sau benzină, la un preț redus sau chiar gratuit. O altă opțiune este aceea de a obţine avantaje speciale pentru investițiile economice și așa mai departe. Toate acestea sunt considerate a reprezenta un angajament de prietenie prin care este asigurat sprijinul politic și militar. Astfel, dacă o altă țară o atacă pe cea care îi este loială țării mari, aceasta va interveni militar și o va apăra, iar aceasta este ceea ce este cunoscut drept sistemul jizyah.

Conducătorul care este invitat să îmbrățișeze islamul are dreptul de a respinge invitația și de a-și păstra autoritatea, fără a fi atacat sau înlăturat de la conducere de către cineva. În schimb, i se cere să plătească jizyah, care reprezintă o sumă de bani pe care o plătește pentru protecția primită de la statul musulman. Atât timp cât granițele sale și cele ale statului musulman sunt alăturate, jizyah este considerată a fi un armistițiu între ele, care, după cum am arătat, se aplică în întreaga lume. Este un fel de simbol că el nu va ataca statul musulman. În cazul în care acest stat este atacat de o altă armată, musulmanii sunt obligați să îl apere și să lupte împotriva atacatorului.

Ceea ce trebuie menționat, de asemenea, este faptul că acceptul conducătorului de a plăti jizyah nu înseamnă că el este liber să facă orice dorește cu poporul său, înrobindu-l, oprimându-l sau forțându-l să urmeze religia lui. De asemenea, el nu trebuie să lupte împotriva islamului sau a musulmanilor și nici să îi împiedice pe musulmani de la a îi invita la islam pe oamenii săi. Așadar, cel care dorește să îmbrățișeze islamul, indiferent dacă este creștin sau evreu, poate face acest lucru fără a fi oprimat, iar cel care dorește să își păstreze religia, poate face acest lucru, de asemenea. Allah Cel Atotputernic spune:

„Spune (o, Mohammed): «Adevărul vine de la Domnul vostru (Adevărul este ceea ce mi-a revelat Preaînaltul)! Cine voieşte să creadă şi cine voieşte să nu creadă (fiecare este liber să procedeze după cum voieşte, Profetul având datoria să transmită Mesajul şi Allah urmând să ceară socoteală)!» Noi am pregătit pentru zalimun (nedrepţi, răufăcători  şi neascultători faţă de Allah) un Foc ale cărui (flăcări) îi înconjoară din toate părţile, iar atunci când vor cere ei ajutor (din pricina setei), li se va veni lor în ajutor cu o apă ca fierul topit, ce le va frige feţele. Cumplită băutură şi cumplit sălaș (Focul Iadului)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 18:29]

3. Lupta:

Dacă liderul refuză cele menționate, adică să îmbrățișeze islamul sau să plătească jizyah, sau dacă acesta își asuprește poporul, atunci musulmanilor le este permis să lupte împotriva lui și a soldaților săi. În ceea ce îi privește pe oameni, ei nu au nicio legătură cu el. Astfel, necombatanții nu trebuie să fie uciși, femeile, copiii, bătrânii și călugării nu trebuie să fie atacați, iar același lucru i se aplică oricui este pașnic, în general.

 

Condițiile în care jihād-ul este interzis

 

Jihād-ul pentru a transmite Mesajul islamului are anumite condiții, acesta nefiind permis întotdeauna:

1. Incapacitatea musulmanilor de a lupta din cauza slăbiciunii sau a numărului lor mic.

2. Existența unui tratat cu celelalte țări. Astfel, acesta nu poate fi încălcat. Acest lucru poate fi văzut, de asemenea, în zilele noastre, majoritatea țărilor lumii având mai multe tratate și parteneriate între ele.

3. Existența unui interes care impune evitarea luptei, chiar dacă musulmanii pot face aceasta, așa cum s-a întâmplat în cazul Tratatului de la Hudaybiyyah.

 

Scopul jihād-ului

 

Mass-media, care nu face decât să difuzeze știri otrăvite și minciuni, pentru a realiza anumite agende politice, repetă adesea faptul că jihād-ul este considerat a fi o invazie a lumii, pentru ca aceasta să fie în cele din urmă condusă de un singur guvern. Acest lucru este fals, după cum spune Allah Cel Atotputernic:

„Şi dacă Domnul tău ar fi voit, i-ar fi făcut pe toţi oamenii o singură comunitate (o singură confesiune, cu aceeaşi credinţă). Dar ei nu încetează să fie în neînțelegere (în privința Adevărului; şi unii dintre ei sunt credincioşi, iar alţii sunt necredincioşi), ~ Afară de aceia cu care Domnul tău a fost Îndurător (și i-a călăuzit pe drumul credinţei în Allah Cel Unic). Şi de aceea i-a creat pe ei (i-a creat pe oameni pentru a-i încerca în privința atitudinii lor faţă de Adevăr). Şi se va împlini Cuvântul Domnului tău: «Voi umple Gheena cu djinni şi cu oameni (dintre cei păcătoși) laolaltă!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 11:118-119]

Obiectivele reale ale jihād-ului sunt revelate de către Allah Cel Atotputernic în Nobilul Coran:

„Li s-a îngăduit (să se apere) acelora care sunt atacați (celor împotriva cărora luptă idolatrii li se îngăduie să se apere chiar şi prin luptă), căci ei sunt nedreptățiți. Iar Allah este în stare să-i ajute ~ Pe aceia care au fost scoși din căminele lor pe nedrept, pentru că ei au zis: «Domnul nostru este Allah!» Şi de nu i-ar opri Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate (în sensul de anihilate, zădărnicite) chilii (ale mânăstirilor creștine), biserici (ale creștinilor), temple (ale evreilor) şi moschei (ale musulmanilor) în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care-L ajută pe El. Allah este Qawiy (Omnipotent), ‘Aziz (Invincibil, Atotputernic). ~ Aceştia (sunt) cei care - dacă Noi le dăm putere pe Pământ (sprijinindu-i împotriva adversarilor lor) - îndeplinesc rugăciunea, achită caritatea anuală obligatorie, poruncesc ceea ce este drept şi opresc de la ceea ce este neîngăduit. Iar sfârşitul (tuturor lucrurilor) Îi aparţine lui Allah.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 22:39-41]

Allah Preaînaltul spune, de asemenea:

„Şi ce este cu voi de nu luptați pe Calea lui Allah, şi pentru bărbaţii, femeile şi copiii slabi care zic: «Domnul nostru! Scoate-ne pe noi din cetatea asta cu neam nelegiuit şi dă-ne nouă din partea Ta un ocrotitor şi dă-ne nouă din partea Ta un ajutor!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:75]

Prin urmare, observăm că obiectivul jihād-ului este acela de a apăra religia și dreptatea, împiedicând nedreptatea și fiindu-le benefic creștinilor, evreilor și musulmanilor deopotrivă, nu doar musulmanilor.^[23] Dacă Allah Cel Atotputernic nu ar fi permis eliminarea nedreptății și a minciunii prin luptă (jihād), adevărul ar fi fost învins, Pământul ar fi fost distrus, iar locurile de adorare precum mănăstirile, bisericile creștinilor, sinagogile evreilor și moscheile musulmanilor ar fi fost dărâmate.^[24]

În nobilul verset coranic, observăm rezultatul jihād-ului sau urmările acestuia, care au apărut după ce oamenii drepți au câștigat împotriva oamenilor tiraniei, ai nedreptății și ai minciunii. Versetul clarifică faptul că al-mujahidin (luptătorii musulmani) trebuie să respecte obiectivul jihād-ului, care este acela de a reforma și nu acela de a răspândi corupția, acela de a efectua rugăciunea și nu acela de a se comporta în mod trufaș, acela de a le plăti caritatea anuală obligatorie (az-zakāt) celor care au dreptul la aceasta, precum cei săraci și nevoiași, și nu acela de a își însuși banii sau averea oamenilor, precum și acela de a porunci binele și a interzice răul.

 

Cine este vizat prin jihād?

 

Dacă jihād-ul are drept scop protejarea adevărului, susținerea Cuvântului lui Allah și protejarea celor slabi, atunci cine este vizat prin acesta?! Allah Cel Atotputernic a clarificat aceasta în Nobilul Coran:

„Allah nu vă interzice să vă purtaţi drept şi cu bunătate cu aceia (necredincioşii) care nici nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei şi nici nu v-au alungat din casele voastre. Cu adevărat, Allah îi iubeşte pe cei drepți (cei care se poartă cu dreptate). ~ Allah vă interzice doar să îi luaţi ca ’aulia’ (prieteni, protectori, şi să vă apropiaţi de ei cu dragoste, pentru a îi ajuta împotriva musulmanilor) pe aceia care au luptat împotriva voastră din pricina religiei şi v-au alungat din casele voastre şi au ajutat la alungarea voastră. Şi oricine îi ia pe aceştia ca ’aulia’ (ajutoare împotriva musulmanilor), aceştia sunt zalimun (nedrepţi, răufăcători  şi neascultători faţă de Allah).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 60:8-9]

Ibn ʻAbbas (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:

„Păgânii erau de două feluri în ceea ce privește relația lor cu Profetul (ﷺ) și credincioșii: 1. oamenii războiului, cu care Profetul (ﷺ) se afla în război și 2. oamenii tratatului, împotriva cărora Profetul (ﷺ) nu lupta și nici ei nu luptau împotriva lui (...)”

(Al-Bukhari)

Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Oricine ucide un mu’ahid (creștin sau evreu care are un tratat cu musulmanii sau trăiește o țară musulmană ori se află în vizită pe teritoriul acesteia) care are protecția lui Allah și a Mesagerului Său (ﷺ), nu va mirosi parfumul Paradisului, cu toate că parfumul lui se simte de la o distanță de șaptezeci de ani de mers.”

(Ibn-Majah - Sahih)

Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus, de asemenea:

„Într-adevăr, oricine ucide un mu’ahid (creștin sau evreu care are un tratat cu musulmanii sau trăiește o țară musulmană ori se află în vizită pe teritoriul acesteia) care are un legământ de la Allah și un legământ de la Trimisul Său(ﷺ) a încălcat Legământul lui Allah și legământul Trimisului Său (ﷺ), așa că nu va mirosi parfumul Paradisului, cu toate că parfumul lui se simte de la o distanță de șaptezeci de toamne de mers.”

(At-Tirmidhi - Sahih)

Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus, de asemenea:

„Veţi cuceri în curând Egiptul, unde al-qirāt (numele monezii folosite de egipteni) este menționat în mod frecvent. Astfel, atunci când îl cuceriți, tratați-i pe locuitorii lui cu bunătate, deoarece ei au drepturi asupra voastră și au legături de sânge cu voi (deoarece Profetul Ismael – pacea fie asupra sa! - părintele arabilor, a fost fiul Profetului Avraam -pacea fie asupra sa! - de la Hajar, femeia egipteană).”

(Muslim)

Mujahid (Allah să fie mulțumit de el) a relatat:

„‘Abd Allah ibn ‘Amr (Allah să fie mulţumit de el!) a sacrificat o oaie pentru familia lui, iar atunci când a sosit, el a întrebat: «I-ați dat o parte din ea și vecinului nostru evreu? I-ați dat o parte din ea și vecinului nostru evreu? L-am auzit pe Mesagerul lui Allah (ﷺ) spunând: „Îngerul Jibril a continuat să mă sfătuiască în ceea ce privește (tratarea) vecinilor (cu politețe și bunătate), până când am crezut că îmi va porunci (de la Allah) să îi fac moștenitori.”»”

(At-Tirmidhi)

 

Ce spun Cărțile creștinilor cu privire la musulmani și jihād

 

Vom vedea în continuare ce spun Cărțile creștinilor cu privire la toleranța musulmanilor față de ei. „Sinaxarul”^[25], una dintre cele mai importante cărți ale Bisericii Ortodoxe Copte, care cuprinde biografiile Profeților (Pacea fie asupra lor!), martirilor și sfinților, menționează povestea lui ʻAmr ibn Al-ʻAs (Allah să fie mulțumit de el!) și a papei Benjamin I al Alexandriei. Din aceasta, vom vedea cine este vizat prin jihād, modul în care musulmanii i-au tratat pe creștini și cine i-a persecutat, de fapt, pe aceștia:

„Din cauza masacrelor și a persecuțiilor la care Imperiul Bizantin i-a supus pe copții egipteni, papa Benjamin I al Alexandriei a trebuit să se refugieze în munți împreună cu episcopii săi timp de 13 ani. După ce musulmanii în frunte cu ʻAmr ibn al-ʻAs au cucerit Egiptul, aceștia au pornit către orașul Alexandria pentru a lupta împotriva bizantinilor și a îi expulza de acolo. În acel moment, au avut loc revolte în Alexandria, iar unii oameni răi au profitat de situație și au ars biserici și mănăstiri, printre care și Catedrala Ortodoxă Coptă Sfântul Marcu. Ei au furat tot ceea ce se afla în interiorul acesteia, iar un marinar a intrat în biserică și a băgat mâna în sicriul sfântului Marcu în căutare de bani, însă nu a găsit nimic în afară de mumia sfântului Marcu, căreia i-a luat hainele și capul, pe care le-a ascuns pe barca lui. Atunci când ʻAmr ibn Al-ʻAs a aflat de situația papei Benjamin I, care era ascuns de treisprezece ani din cauza persecuției, el a trimis scrisori în toate orașele egiptene spunând: «Oriunde s-ar afla Benjamin, patriarhul creștinilor copți, să știe că îi garantăm protecția și siguranța. El se poate întoarce fără a se teme de nimic pentru a își conduce bisericile și oamenii.» Atunci, papa s-a întors după ce a petrecut treisprezece ani ascuns. ʻAmr ibn Al-ʻAs l-a tratat cu mult respect și a poruncit ca el să își primească înapoi bisericile și proprietățile. Atunci când armata lui ʻAmr părăsea Alexandria, îndreptându-se spre cele cinci orașe, aceasta a văzut o barcă oprită, care nu se mișca din locul ei. Armata l-a interogat pe căpitanul acesteia și a controlat nava, în care a găsit capul sfântului Marcu. Apoi, aceasta l-a chemat pe papa Benjamin, care, însoțit de preoți, l-a luat și l-a dus la biserică, iar oamenii au cântat de fericire până când au ajuns.”

 

Reglementarea progresivă a jihād-ului, de la interzicere la obligație

 

1. Interzicerea luptei: la începutul islamului, Allah Cel Atotputernic le-a interzis musulmanilor jihād-ul prin luptă spunând:

„Nu i-ai văzut pe aceia cărora li s-a zis: «Rețineți-vă mâinile voastre (de la luptă), îndepliniți rugăciunea şi achitați caritatea anuală obligatorie!»? (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:77]

2. Permisiunea de a lupta: atunci când politeiștii au început să îi persecute pe musulmani și să îi alunge din casele lor, Allah Cel Atotputernic le-a permis acestora să lupte împotriva lor spunând:

„Li s-a îngăduit (să se apere) acelora care sunt atacați (celor împotriva cărora luptă idolatrii li se îngăduie să se apere chiar şi prin luptă), căci ei sunt nedreptățiți. Iar Allah este în stare să-i ajute ~ Pe aceia care au fost scoși din căminele lor pe nedrept, pentru că ei au zis: «Domnul nostru este Allah!» (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 22:39-40]

3. Apărarea prin luptă: atunci când politeiștii i-au atacat, Allah Cel Atotputernic le-a poruncit musulmanilor să se apere prin jihād spunând:

„Luptați pe Calea lui Allah cu cei care luptă împotriva voastră. Și nu călcați Legea, căci Allah nu îi iubește pe cei care calcă Legea.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:190]

4. Porunca de a lupta: atunci când islamul a devenit puternic și s-a răspândit, iar numărul de persoane care îl îmbrățișau era tot mai mare, dușmanii acestuia din țările vecine ale statului musulman s-au înmulțit, de asemenea, considerându-l a reprezenta un mare pericol. Allah Cel Atotputernic le-a poruncit musulmanilor jihād-ul pentru a le transmite națiunilor Mesajul islamului și a susține Cuvântul lui Allah, asigurând dreptatea și răspândirea acesteia. Scopul acestuia nu a fost cucerirea de teritorii, controlul, extinderea influenței, superioritatea, aroganța sau răzbunarea, care nu aduc decât ruina și distrugerea. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi nu fiţi ca aceia care au ieşit din casele lor mândri, de ochii lumii (ca oastea de necredincioşi din Mecca, pe care a condus-o Abu Jahl), pentru ca să se abată de la Calea lui Allah, căci Allah este Cel care Cuprinde (cu Știinţa Sa) ceea ce fac ei.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 8:47]

Nobilul Coran menționează persecuțiile la care politeiştii i-au supus pe credincioșii creștini înainte de apariția islamului. Allah Preaînaltul a descris istoria persecuției lor în Nobilul Coran pentru a arăta că scopul real este acela de a îi proteja pe credincioși de nedreptate, fie că aceștia sunt creștini, evrei sau musulmani. Allah Cel Atotputernic spune:

„Blestemaţi au fost oamenii care au săpat șanțul, ~ (care au aprins) Focul puternic, hrănit cu combustibil, ~ În vreme ce stăteau lângă el (foc) ~ Şi ei erau martori la ceea ce le făceau dreptcredincioşilor (pe care i-au ars), ~ Împotriva cărora nu aveau nimic în afara faptului că ei credeau în Allah, Al-‘Aziz (Invincibilul, Cel Atotputernic), Al-Hamīd (Cel Demn de  toată lauda).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 85:4-8]

Aceste versete din Nobilul Coran au fost revelate pentru a descrie povestea credincioșilor creștini din Yemen care au trăit înainte de misiunea Trimisului lui Allah (ﷺ). Ei au fost torturați din cauza faptului că au crezut în Allah Cel Atotputernic de către oamenii din orașul lor, care au săpat un șanț imens, au aprins un foc în interiorul acestuia, iar apoi le-a dat de ales între a abandona religia lor și a fi aruncați în foc. Așadar, ei au fost aruncați în foc din cauza credinței lor în Allah Cel Atotputernic. Apoi, oamenii s-au așezat la marginea șanțului pentru a îi privi în timp ce sufereau și ardeau.

 

Regulile jihād-ului

 

Jihād-ul în islam are o anumită etică și reguli care îl așază deasupra nedreptății, a nelegiuirii și a infracțiunilor. Astfel, niciunul dintre dușmani nu este ucis, cu excepția cazului în care acesta a participat la luptă sau a avut vreo contribuție la aceasta. Este interzisă uciderea bătrânilor, femeilor, copiilor, bolnavilor, răniților, prizonierilor, clericilor și călugărilor! De asemenea, este interzisă uciderea răniților, mutilarea morților, urmărirea celor care fug de pe câmpul de luptă, uciderea animalelor, distrugerea caselor, punerea în pericol a locurilor de adorare, poluarea apei sau a puțurilor, tăierea sau arderea copacilor etc.

Acestea au fost poruncile pe care nobilul Mesager al lui Allah (ﷺ) și succesorii săi le-au dat armatelor atunci când le-au trimis la jihād. Aceasta este ceea ce vedem în testamentul succesorului Mesagerului lui Allah (ﷺ), Abu Bakr As-Siddīq (Allah să fie mulțumit de el!), care le-a spus liderilor armatelor:

„Vă poruncesc să îndepliniți zece lucruri. Învățați-le pe de rost! Nu trădați încrederea acordată! Nu furați din prada de război şi nu încălcați tratatele! Nu mutilați cadavrele şi nu ucideți femeile! Nu ucideți copiii şi bătrânii! Nu dezrădăcinați sau ardeți palmierii! Nu doborâți un pom fructifer şi nu sacrificați oile, vacile sau cămilele, cu excepția cazului în care ele vă sunt necesare pentru consum. Veți intra în contact cu persoane retrase în mănăstiri pentru adorare, pe acelea lăsați-le, la fel ca şi ceea ce ele adoră!”^[26]

În islam, prizonierii de război au drepturi. Nu este permisă torturarea, umilirea, terorizarea sau lipsirea acestora de mâncare sau băutură până la moarte, ci, dimpotrivă, ei trebuie să fie tratați cu amabilitate. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi ei dau hrană, în ciuda (nevoii şi) dragostei lor pentru ea (sau: «de dragul Lui») celor sărmani, orfanilor şi captivilor (de război), ~ (Spunând:) «Noi vă hrănim pe voi doar de dragul lui Allah. Nu vrem nici răsplată şi nici mulțumiri de la voi!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 76:8-9]

Statul musulman are dreptul de a face cu prizonierii ceea ce consideră că este în interesul public sau ceea ce impun acordurile internaționale. Aceștia pot fi eliberați cu sau fără răscumpărare sau în schimbul unor prizonieri musulmani.

În ceea ce îi privește pe nemusulmanii din locul cucerit de musulmani, islamul a interzis atacarea, agresarea sau lezarea lor sub orice formă, deoarece Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Oricine ucide un mu’ahid (creștin sau evreu care are un tratat cu musulmanii sau trăiește o țară musulmană ori se află în vizită pe teritoriul acesteia) care are protecția lui Allah și a Mesagerului Său (ﷺ), nu va mirosi parfumul Paradisului, cu toate că parfumul lui se simte de la o distanță de șaptezeci de ani de mers.”

(Ibn Majah)

De asemenea, a fost interzisă încălcarea demnității lor, umilirea, înjosirea, asuprirea sau persecutarea acestora, deoarece Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Dacă cineva îl nedreptățește pe un mu’ahid (creștin sau evreu care are un tratat cu musulmanii sau trăiește o țară musulmană ori se află în vizită pe teritoriul acesteia), îl privează de drepturile sale, îl împovărează cu mai mult decât poate suporta sau ia ceva de la el fără consimțământul său, voi interveni pentru el (pentru cel nedreptățit) în Ziua Judecății.”

 (Abu Dawud)

Mesagerul lui Allah (ﷺ) le recomanda companionilor săi mujahidini (Allah să fie mulțumit de ei!) să arate bunătate față de oamenii din orice țară merg și să îi trateze cu amabilitate. El (ﷺ) a spus:

„Veţi cuceri în curând Egiptul, unde al-qirāt (numele monezii folosite de egipteni) este menționat în mod frecvent. Astfel, atunci când îl cuceriți, tratați-i pe locuitorii lui cu bunătate deoarece ei au drepturi asupra voastră și au legături de sânge cu voi (deoarece Profetul Ismael – pacea fie asupra sa! - părintele arabilor, a fost fiul Profetului Avraam -pacea fie asupra sa! - de la Hajar, femeia egipteană).”

(Muslim)

Dovada faptului că dorința Mesagerului lui Allah (ﷺ) a fost respectată este promisiunea pe care ʻOmar ibn al-Khattāb (Allah să fie mulțumit de el!) i-a făcut-o poporului din Ierusalim la intrarea sa victorioasă în oraș:

„În Numele lui Allah, Preamilostivul, Prea Îndurătorul. Acesta este legământul de garantare a securității oamenilor din Ierusalim, făcut de robul lui Allah, ʻOmar ibn al-Khattāb. El garantează astfel securitatea oamenilor şi a bunurilor acestora, precum şi a bisericilor şi a crucilor lor... Ei nu vor fi persecutați din cauza religiei lor şi niciunul dintre oameni nu va suferi.”

A mai fost martoră istoria la o asemenea noblețe, dreptate şi toleranță a unui învingător faţă de cei învinși? Deşi ʻOmar ibn al-Khattāb (Allah să fie mulţumit de el!) le-ar fi putut porunci orice ar fi dorit celor învinși, el nu a făcut altceva decât să aplice dreptatea, din dorința de a răspândi religia lui Allah Preaînaltul și binele pentru toţi oamenii. Acest lucru indică faptul că jihād-ul în islam nu are interese lumești.

 

Este fiecare război musulman considerat a fi jihād?

 

Trebuie să fie luat în considerare faptul că nu orice război dus de o țară musulmană este considerat a fi jihād și că nu orice musulman care luptă este considerat a fi mujahid (luptător pe Calea lui Allah). Aceasta se datorează faptului că jihād-ul are anumite condiții, iar noi, musulmanii, cunoaștem diferența dintre termenul de „jihād” și cel de „război”, însă mass-media de astăzi încearcă să strice imaginea islamului prin denaturarea sensului termenului de „jihād” și prezentarea acestuia ca pe un război barbar, având drept scop realizarea unor anumite agende politice. Astfel, mass-media caută orice război care se află în curs de desfășurare, iar dacă acesta este între două țări creștine ea spune: „Un război a izbucnit între această țară și cealaltă.”, fără a face referire la religia acestora. Cu toate acestea, dacă una dintre ele este musulmană, ea spune: „Mujahidinii musulmani extremiști i-au declarat războiul sfânt (jihād) unei țări creștine.” Întrebarea este: cine le-a dat autoritatea să îi atribuie termenul de „jihād” acelui război sau termenul de „mujahidini” acelor luptători?

Pentru a afla dacă acel război este jihād și dacă acei luptători sunt mujahidini, ei trebuie să analizeze obiectivele jihād-ului, morala și condițiile sale și să vadă dacă acestea sunt puse în aplicare în acel război sau nu. De asemenea, trebuie să se ia în considerare faptul că există mai multe considerente politice după care este condusă lumea și sunt administrate relațiile dintre țări, care nu au nicio legătură cu jihād-ul, deoarece acestea sunt războaie de interese. De exemplu:

1. Războiul din Crimeea din anul 1853 între Imperiul Rus și Imperiul Otoman. Regatul Unit și Franța au intrat în război împotriva Rusiei pentru a sprijini alianța lor cu Imperiul Otoman, din cauza unor considerente politice, iar nu religioase, având în vedere că Rusia, Marea Britanie și Franța erau țări creștine, în timp ce Imperiul Otoman era o țară musulmană.

2. În anul 1854, Grecia, care se afla sub stăpânirea Imperiului Otoman la acel moment, a profitat de războiul dintre ruși și turci din Crimeea și a pornit o revoltă în Epirus împotriva turcilor pentru a îi scoate din Grecia. Atunci, Franța și Regatul Unit au fost cele care au suprimat acea revoltă, înconjurând principalele porturi ale Greciei și împiedicând aprovizionarea participanților la această revoltă, astfel încât Grecia să rămână sub dominația otomană!

 

Războiul sfânt

 

Este jihād-ul în islam un război sfânt prin care oamenii sunt forțați să își părăsească religia și să îmbrățișeze islamul? Răspunsul este: „Bineînțeles că nu, pentru că există texte clare în Nobilul Coran care interzic forțarea oamenilor să își părăsească religia și credințele pentru a îmbrățișa islamul.” Allah Cel Atotputernic spune:

„Nu este silire la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre Calea cea Dreaptă şi rătăcire (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:256]

Scopul jihād-ului este acela de a le transmite oamenilor Mesajul islamului, iar nu forțarea acestora să îl accepte. Allah Cel Atotputernic spune:

„Dacă ei se împotrivesc ţie, spune-le (o, Mohammed): «M-am supus în faţa lui Allah (întru totul, pe deplin), eu şi cei care m-au urmat!» Şi spune celor cărora li s-a dat Scriptura (evreii și creștinii), precum şi celor în neștiință (aceştia sunt arabii păgâni, numiți astfel pentru că nu ştiau să citească şi să scrie sau pentru că ei nu aveau o Scriptură): «V-aţi supus lui Allah (îmbrățișând islamul)?» Şi dacă s-au supus, sunt bine călăuziţi, iar dacă nu voiesc, datoria ta este transmiterea (Mesajului) şi Allah este Cel care îi Vede Bine pe robii Săi.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 3:20]

Călăuzirea către religia corectă, cunoașterea și urmarea acesteia este un dar de la Allah Preaînaltul pe care El alege să îl ofere oricui dorește dintre robii Săi, iar acesta este motivul pentru care a fost interzisă constrângerea oamenilor pentru a o accepta. Allah Preaînaltul spune:

„Nu e treaba ta, (o, Mohammed), călăuzirea lor (a celor nelegiuiţi pe Calea cea bună), căci Allah călăuzeşte pe cine voieşte El (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:272]

Prin urmare, nu este permisă forțarea nemusulmanilor, fie că sunt evrei sau creștini, să îmbrățișeze islamul, iar dacă acest lucru se întâmplă, islamul lor nu este unul real. Condiția îmbrățișării islamului este că aceasta trebuie să fie voluntară, iar nu prin constrângere. Cineva ar putea spune: „Însă vedem la televizor rapoarte cu privire la un atac împotriva unei biserici dintr-o țară care se află în război.” La aceasta, noi răspundem: „Rapoartele ar putea fi adevărate sau nu, iar dacă sunt adevărate, câte moschei nu au fost distruse și atacate în aceeași țară?” Cineva ar putea spune, de asemenea, că unii creștini au fost uciși, însă noi întrebăm: „Câți musulmani nu au fost uciși în aceeași țară?” Atunci când vorbim despre o țară care se află în război, este normal să se întâmple astfel de lucruri care nu au nicio legătură cu islamul și învățăturile sale.

Așadar, acel război nu este jihād. Motivul pentru care nu se numește jihād este acela că mulți oameni au fost forțați să emigreze sau au fost uciși. Mai mult decât atât, au fost demolate mai multe case de adorare, iar jihād-ul este împotriva tuturor acestor acțiuni, pe care le respinge.

 

Diferența dintre război și jihād

 

Diferența dintre război și jihād devine clară atunci când privim la unele dintre războaiele care au avut loc de-a lungul istoriei, așa cum sunt:

- Alexandru cel Mare: Alexandru cel Mare a câștigat respectul tuturor națiunilor și țărilor lumii, fiind o figură foarte importantă și influentă pe plan internațional. El a dus multe bătălii pentru a își extinde regatul, Imperiul Grec ajungând până în India sub conducerea sa.

- Ginghis Han: Ginghis Han a stabilit cel mai mare imperiu din lume, care, după moartea sa, a fost extins din China până în estul Europei, în Polonia și în alte țări. El are multe statui ridicate în mai multe țări, fiind respectat de către multe națiuni.

- Hitler: Hitler și-a extins imperiul de-a lungul Europei, anexându-i multe țări europene.

- Imperiul Britanic (Imperiul în care Soarele nu apune niciodată): coloniile sale s-au extins din Orientul Îndepărtat până în Vestul Îndepărtat. Acesta este motivul pentru care a fost numit imperiul în care Soarele nu apune niciodată.

- Coloniile franceze, spaniole, portugheze, italiene și japoneze: autoritatea și puterea lor s-au extins din Estul până în Vestul lumii.

Rezumat:

Ceea ce au în comun toate aceste imperii și războaiele pe care le-au dus este faptul că acestea au avut drept scop sporirea bogăției și cucerirea teritoriilor altor țări, pentru extinderea puterii și a autorității în întreaga lume. Un alt lucru pe care îl au în comun aceste războaie este faptul că acestea au dus la distrugerea multor civilizații și la sacrificarea și înrobirea națiunilor, lăsând milioane de victime în urmă. Aceasta este ceea ce arată și dovedește istoria. Ginghis Han este considerat a fi un erou național în țara sa, însă el și nepotul lui, Hulagu, sunt considerați a fi niște criminali de război în țările pe care le-au invadat. Ei au zdrobit națiuni, răspândind corupția și distrugerea. Hulagu a distrus „Casa înțelepciunii”, cărțile și manuscrisele sale științifice, care aveau o valoare incomensurabilă. Acum, pentru a cunoaște diferența dintre aceste războaie și jihād, trebuie să comparăm obiectivele, rezultatele și etica lor cu obiectivele, rezultatele și etica jihād-ului! Jihād-ul este cel care a oprit tirania și a protejat civilii musulmani și nemusulmani.

 

Jihād-ul în Biblie

(Jihād-ul în creștinism și iudaism)

 

Înainte de a menționa câteva dintre textele Vechiului Testament cu privire la jihād, vom menționa citatele lui Pavel din Noul Testament în care laudă jihād-ul menționat în Vechiul Testament și complimentează tot ceea ce a fost făcut în timpul acestuia, precum uciderea civililor neînarmați!

Pavel spune în Epistola sa către Evrei (11:30-34): „³⁰ Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite şapte zile. ³¹ Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă. ³² Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de proroci! ³³ Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, ³⁴ au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.”

 

Acum, să vedem ce spune Vechiul Testament cu privire la ceea ce s-a întâmplat după ce au căzut zidurile Ierihonului, o acțiune pe care Pavel a menționat-o și a lăudat-o în mesajul său anterior!

 

Iosua (6:16-24): „¹⁶ A şaptea oară, pe când preoţii sunau din trâmbiţe, Iosua i-a zis poporului: «Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână! ¹⁷ Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea şi tot ce se află în ea; dar să lăsaţi cu viaţă pe curva Rahav şi pe toţi cei ce vor fi cu ea în casă, pentru că a ascuns pe solii pe care-i trimiseserăm noi. ¹⁸ Feriţi-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire; căci, dacă veţi lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veţi face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire şi o veţi nenoroci. ¹⁹ Tot argintul şi tot aurul, toate lucrurile de aramă şi de fier să fie închinate Domnului şi să intre în vistieria Domnului.» ²⁰ Poporul a scos strigăte, şi preoţii au sunat din trâmbiţe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiţei, a strigat tare, şi zidul s-a prăbuşit; poporul s-a suit în cetate, fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate ²¹ şi au nimicit-o cu desăvârşire, trecând prin ascuţişul sabiei tot ce era în cetate, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, până la boi, oi şi măgari (...) ²⁴ Cetatea au ars-o împreună cu tot ce se afla în ea; numai argintul, aurul şi toate lucrurile de aramă şi de fier le-au pus în vistieria Casei Domnului.”

Ei nu numai că au ucis fiecare suflet de bărbat, femeie și copil, ci și animalele, după care au dat foc cetății!!!

 

1 Samuel (15:3): „Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile.”

 

Osea (13:16): „Samaria este pedepsită pentru că s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului ei. Vor cădea ucişi de sabie; pruncii lor vor fi zdrobiţi şi vor spinteca pântecele femeilor lor însărcinate.”

 

Isaia (13:15-16): „¹⁵ Toţi cei ce vor fi prinşi vor fi străpunşi, şi toţi cei ce vor fi apucaţi vor cădea ucişi de sabie. ¹⁶ Copiii lor vor fi zdrobiţi sub ochii lor, casele le vor fi jefuite, şi nevestele lor vor fi necinstite.”

 

2 Samuel (4:12): „Şi David le-a poruncit oamenilor lui să-i omoare; le-au tăiat mâinile şi picioarele şi i-au spânzurat la marginea iazului din Hebron (...)”

 

1 Cronici (20:3): „I-a scos afară pe locuitori şi i-a tăiat în bucăţi cu ferăstraie, cu securi şi cu topoare; tot aşa le-a făcut tuturor cetăţilor fiilor lui Amon. David s-a întors la Ierusalim cu tot poporul.”

 

 

 

Partea a VII-a

Lipsa de moderație și extremismul între Shariʻah islamică și legea făcută de om

 

• Shariʻah islamică și combaterea lipsei de moderație și a extremismului
• Monahismul în creștinism

1. Celibatul este mai bun decât căsătoria
2. Interzicerea divorțului
3. Decapitările

• Islamul și combaterea sclavagismului
• Sclavagismul în Biblie
• Islamul și combaterea rasismului
• Shariʻah islamică și permisiunea acesteia de a se bucura de viață

 

 

 

Partea a VII-a

Lipsa de moderație și extremismul între Shariʻah islamică și legea făcută de om

 

Shariʻah islamică și combaterea lipsei de moderație și a extremismului

 

Allah Preaînaltul și Preaslăvitul l-a trimis pe Mohammed (ﷺ) și i-a revelat Shariʻah Lui, care este o îndurare pentru întreaga omenire. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi Noi nu te-am trimis (o, Mohammed) decât ca o îndurare pentru lumi (a oamenilor, a djinnilor şi a tot ceea ce există).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 21:107]

Allah Preaînaltul l-a trimis pe Mesager (ﷺ) ca o îndurare pentru oameni în toate chestiunile lor, o îndurare pentru ei înșiși și pentru sufletele lor, care obișnuiau să adore idoli (icoane sau cruci) ce nu le puteau face nici bine, nici rău, sau alți robi (precum Isus – Pacea fie asupra sa! - sau Buddha), ori creaturi pe care I le asociau în adorare lui Allah. Așadar, Allah Preaînaltul i-a călăuzit către adorarea numai a Lui, Cel Atotputernic, fără a Îi asocia niciun partener în adorare.

De asemenea, Allah Preaînaltul l-a trimis ca o îndurare pentru trupurile lor, interzicând unele alimente și băuturi care le pot provoca daune. Allah Cel Atotputernic spune:

„Spune (o, Mohammed): «Eu nu găsesc în ceea ce mi-a fost revelat ceva oprit de a fi mâncat de către cel care mănâncă (bărbat sau femeie), decât dacă este mortăciune sau sânge care s-a scurs (sânge scurs, neincluzându-se în aceasta ficatul, splina şi sângele rămas în carne sau în vasele sanguine) sau carne de porc - aceasta fiind murdărie - sau ceva pângărit, peste care s-a rostit numele altcuiva decât al lui Allah.» Iar dacă cineva a fost constrâns (cine nu găseşte mâncare îngăduită – halal - şi este ameninţat de moarte), fără plăcere şi fără poftă (fără să caute din plăcere ceea ce este interzis sau să-l priveze pe altul aflat în aceeaşi situaţie de şansa de a supravieţui şi fără să consume mai mult decât atât cât trebuie pentru a-şi potoli foamea), (să știe că, într-adevăr) Domnul tău este Ghafūr (Prea Iertător), Rahīm (Prea Îndurător).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:145]

În plus, Allah Preaînaltul l-a trimis ca o îndurare pentru averile lor, interzicându-le să își însușească banii altora pe nedrept sau prin înșelăciune. Allah Cel Atotputernic spune:

„Nu vă luaţi unii altora averile pe nedrept şi nu-i ademeniţi cu ele pe judecători, ca să mâncaţi o parte din averile oamenilor pe nedrept şi cu bună ştiinţă.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:188]

Allah Preaînaltul a prescris reguli care reglementează toate chestiunile lor lumești, călăuzindu-i pe oameni pe Calea cea Dreaptă, unde nu este loc pentru lipsa de moderație sau abandonare. Allah Cel Atotputernic spune:

„El (Allah) v-a orânduit vouă religia pe care i-a prescris-o lui Noe, pe care ţi-am revelat-o ţie (o, Mohammed) şi am prescris-o pentru Avraam, şi Moise, şi Isus (v-a orânduit vouă religia pe care a prescris-o tuturor profeţilor, de la Noe până la Mohammed): «Întemeiaţi religia (devoţiunea exclusivă faţă de Allah Cel Unic) şi nu vă despărţiţi întru ea!» Li se pare prea mare politeiştilor aceea la care tu (o, Mohammed) îi chemi (religia monoteistă). Allah îi alege (pentru aceasta) pe aceia pe care El voieşte şi îi călăuzeşte către El pe aceia care se căiesc.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 42:13]

Allah Cel Atotputernic l-a trimis pe Mesager (ﷺ) cu Shariʻah îndurării. Allah Preaînaltul spune:

„Şi datorită Îndurării lui Allah, tu, (Mohammed), ai fost aşa de blând cu ei! Iar de ai fi fost fără blândeţe şi aspru la inimă, ei ar fi fugit din preajma ta. Deci iartă-le lor şi roagă-te (lui Allah) pentru iertarea lor! Sfătuieşte-te cu ei asupra treburilor, dar, odată ce ai luat o hotărâre, încrede-te în Allah! Allah îi iubeşte cu adevărat pe cei care se încred (în El).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 3:159]

Aceasta este Shariʻah blândeții și a toleranței. Allah Preaînaltul Și-a revărsat Harul Său asupra omenirii prin trimiterea Mesagerului Său (ﷺ). El, Cel Atotputernic, spune:

„A venit la voi un Trimis chiar dintre voi, căruia îi sunt grele necazurile ce vă lovesc, care este plin de grijă pentru voi, iar cu dreptcredincioşii este plin de compasiune și milostiv.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 9:128]

Două dintre calitățile acestei Shariʻah sunt toleranța și ușurința ei, fapt pentru care ea este lipsită de intransigență sau dificultate. Allah Cel Atotputernic spune:

„Allah nu impune niciunui suflet decât ceea ce este în putinţa lui. El are ca răsplată ceea ce şi-a agonisit (faptele bune) şi împotriva lui ceea ce a dobândit (faptele rele) (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:286]

Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„(...) Dacă vă interzic să faceți un lucru, atunci stați departe de el, iar dacă vă poruncesc să faceți un lucru, atunci faceți-l atât cât puteți (în conformitate cu abilitățile și capacitățile voastre).”

(Sahih Al-Bukhari)

Soția sa (mama credincioșilor), ʻAishah (Allah să fie mulțumit de ea!), a spus despre el (ﷺ):

„Ori de câte ori Mesagerul lui Allah  (ﷺ) avea de ales între două opțiuni, o alegea pe cea mai ușoară dintre ele, atât timp cât aceasta nu implica un păcat; dar dacă implica un păcat, era cel mai strict în a o evita (...)”

(Sahih Muslim)

Allah Preaînaltul l-a trimis pe Profet (ﷺ) cu o Shariʻah care combate toate formele de lipsă de moderație și extremism prin texte legitime clare, care îi avertizează pe oameni împotriva nepăsării sau a lipsei de moderație de care au dat dovadă cei de dinaintea lor în ceea ce privește religia. Allah Cel Atotputernic spune:

„Spune (o, Mohammed): «O, voi oameni ai Scripturii (creștini și iudei)! Nu treceţi în credinţa voastră peste adevăr şi nu urmaţi poftele unor oameni care sunt rătăciţi, de mai înainte (este vorba despre căpeteniile evreilor şi creştinilor de dinainte de misiunea lui Mohammed) şi care i-au dus întru rătăcire pre mulţi şi s-au abătut de la Calea cea Dreaptă!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:77]

• Mesagerul lui Allah (ﷺ) a interzis lipsa de moderație și extremismul în religie, avertizându-i pe oameni cu privire la acestea. Profetul (ﷺ) a spus:

„(...) Feriți-vă de lipsa de moderație (și extremism) în chestiunile religioase, deoarece predecesorii voștri au fost distruși din cauza lipsei lor de moderație (și a extremismului) în chestiunile religioase.”

(Ahmad)

• Mesagerul lui Allah (ﷺ) a interzis, de asemenea, lipsa de moderație și extremismul în actele de adorare. Anas (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:

„Un grup (de trei bărbați) a venit la casele soțiilor Profetului (ﷺ) pentru a întreba despre modalitatea în care Profetul (ﷺ) Îl adora pe Allah. Când au fost înștiințați despre aceasta, ei au considerat adorarea lor nesemnificativă și au spus: «Unde suntem noi în comparație cu Profetul (ﷺ), căruia Allah i-a iertat păcatele trecute și viitoare?!» Unul dintre ei a spus: «În ceea ce mă privește, mă voi ruga fără încetare toată noaptea!» Altul a spus: «Eu voi posti pe fiecare zi și nu voi rupe postul.» Celălalt a spus: «Eu voi sta departe de femei și nu mă voi căsători niciodată.» Trimisul lui Allah (ﷺ) a venit la ei și a spus: «Voi sunteți cei care ați spus aceasta și aceasta? Jur pe Allah că eu sunt mai supus și mai cu teamă de Allah decât voi, însă postesc și rup postul, mă rog și mă odihnesc noaptea și mă căsătoresc cu femei, iar cel care nu urmează Tradiția mea nu este dintre ai mei.»”

(Sahih Al-Bukhari)

El (ﷺ) a spus, de asemenea:

„Într-adevăr, religia (islamului) este ușoară, și nimeni nu va face religia dificilă fără ca acest lucru să îl copleșească (...)”

(Sahih Al-Bukhari)

• Mesagerul lui Allah (ﷺ) a interzis, de asemenea, duritatea, intransigența, lipsa de moderație și extremismul în comportamentul față de alții. El (ﷺ) a spus:

„Mila lui Allah fie asupra celui care este îngăduitor atunci când cumpără, vinde sau își cere banii înapoi!”

(Sahih Al-Bukhari)

• Mesagerul lui Allah (ﷺ) a interzis lipsa de moderație și extremismul în invitarea altora la islam. El (ﷺ) a spus:

„Faceți lucrurile ușoare pentru oameni (în ceea ce privește chestiunile religioase) și nu le faceți dificile; dați-le vești bune și nu-i alungați (intimidându-i).”

(Sahih Al-Bukhari)

 

Monahismul în creștinism

 

În islam, nu există monahismul sau ierarhia bisericească, așa cum există în alte religii. Allah Cel Atotputernic a renegat acest act al oamenilor din credințele anterioare. El Preaînaltul spune:

„Apoi, Noi i-am făcut să meargă pe urmele lor pe Trimişii Noştri şi l-am făcut să urmeze pe Isus, fiul Mariei, şi i-am dăruit lui Evanghelia, iar în inimile celor care l-au urmat am pus milă şi îndurare. Însă monahismul l-au născocit ei singuri - nu l-am prescris Noi pentru ei - căutând Mulţumirea lui Allah! Dar ei nu au păzit aceasta aşa cum s-ar fi cuvenit să o păzească. Noi le-am dăruit acelora dintre ei care au crezut răsplata lor, însă mulţi dintre ei au fost fāsiqūn (cei care au deviat de la Calea lui Allah, cei care persistă în comiterea de păcate).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 57:27]

Profetul (ﷺ) a avertizat cu putere împotriva acestuia. El (ﷺ) a spus:

„(...) Nu vă impuneți austerități vouă înșivă, astfel încât să nu vă fie impuse austerități, pentru că oamenii și-au impus austerități și Allah le-a impus austerități. Urmașii lor se află în schituri și mănăstiri. (Apoi, el  a citat:) «(...) monahismul l-au născocit ei singuri - nu l-am prescris Noi pentru ei (...)» (...)”

(Sunan Abu Dawud)

Trebuie reținut faptul că Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) nu a fost un călugăr și nici nu a prescris monahismul pentru adepții săi. El (Pacea fie asupra sa!) le-a cerut discipolilor săi să meargă la neamuri pentru a răspândi religia lui Allah și a le călăuzi către religia corectă (de la acel moment, înainte de modificările pe care creștinii le-au făcut în religia lor).

Învățații în islam au o mare responsabilitate. Ei trebuie să socializeze cu oamenii, să îi îndemne să facă bine, să le interzică să facă rău și să îi călăuzească pe Calea cea Dreaptă, după cum a spus Mesagerul lui Allah (ﷺ):

„Transmiteți de la mine chiar şi numai un verset din Coran! (...)”

(Sahih Al-Bukhari)

El trebuie să fie, de asemenea, un membru productiv al societății și un exemplu pentru aceasta. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Un credincios care interacționează cu ceilalți oameni și îndură răul venit din partea lor este mult mai bun decât cel care nu interacționează cu oamenii şi care nu îndură răul (venit din partea lor).”

(Al-Bukhari în Al-Ādab Al-Mufrad)

El nu trebuie să depindă de alții sau să le ceară ajutorul pentru a își câștiga traiul, tot la fel cum Profeții (Pacea fie asupra lor!) obișnuiau să muncească păstorind oile pentru a câștiga bani pentru ei și familiile lor. Profetul Mohammed (ﷺ) a fost întrebat odată:

„«Ai păstorit vreodată oile?» El (ﷺ) a răspuns: «Nu a existat niciun Profet care să nu le fi păstorit.»”

(Sahih Al-Bukhari)

 

Celibatul este mai bun decât căsătoria

 

Pavel spune în 1 Corinteni (7:1-8): „¹ Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie (...) ⁸ Celor neînsuraţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine (adică necăsătoriți).”

Bineînțeles, acestea sunt învățăturile lui Pavel și nu cele ale lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!), deoarece acestea contrazic firea înnăscută cu care Allah Preaînaltul i-a creat pe oameni. Căsătoria este o tradiție a Profeților (Pacea fie asupra lor!), iar Allah Cel Atotputernic spune:

„Am trimis Noi Profeţi şi mai înainte de tine (o, Mohammed) și le-am dat lor soaţe şi urmaşi. Însă niciun Trimis nu a putut să aducă vreun semn (minune vizibilă) decât cu Voia lui Allah. Şi fiecare soroc a fost scris într-o Carte.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 13:38]

Oare sunt de acord societățile civilizate cu învățăturile lui Pavel, conform cărora oamenii nu ar trebui să se căsătorească sau să aibă copii? Aceste învățături ar avea un singur rezultat și anume distrugerea omenirii! Oare Allah Cel Atotputernic vrea ca noi să dispărem sau să ne înmulțim și să construim pe Pământ?

Toate acestea contrazic Porunca lui Allah Cel Atotputernic, Care spune:

„El este Acela care v-a făcut pe voi urmaşi pe Pământ (locuitori ai Pământului, care se succed unii după alţii), care v-a ridicat pe unii dintre voi deasupra altora, în trepte (pentru a vă deosebi în privinţa averii, a calităţilor şi a defectelor, a înfăţişării, a culorii pielii etc.), pentru a vă încerca întru ceea ce v-a dat. Cu adevărat, Domnul tău este repede la pedeapsă, însă El este Ghafūr (Prea Iertător), Rahīm (Prea Îndurător).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 6:165]

Atunci când cineva îi cere cuiva să nu se căsătorească, acest lucru se ciocnește cu instinctul lui. În oameni există o poftă, care este asemeni poftei de mâncare și băutură, iar Shariʻah islamică a legislat satisfacerea acestei pofte prin căsătorie. Prin aceasta, sunt asigurate afecțiunea, mila și stabilitatea psihologică pentru ambii parteneri, asigurându-se în același timp continuitatea rasei umane. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi printre Semnele Lui (este acela) că El v-a creat din voi înşivă (din specia voastră) soaţe, pentru ca voi să trăiţi în linişte împreună cu ele. Şi El a pus între voi dragoste şi îndurare şi întru aceasta sunt Semne pentru un neam (de oameni) care chibzuiesc.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 30:21]

Mesagerul lui Allah (ﷺ) i-a îndemnat pe oameni să se căsătorească și a interzis cu fermitate celibatul. El (ﷺ) a spus:

„Căsătoriți-vă cu (femei) iubitoare și fertile, căci mă voi mândri cu numărul mare (de membri) al națiunii mele (în Ziua Judecății).”

(Sahih Ibn Hibban)

De asemenea, Mesagerul lui Allah (ﷺ) i-a încurajat pe tineri să se căsătorească pentru a evita calea imoralității, deoarece dorința sexuală la o vârstă fragedă se află la apogeu. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„O, voi, tineri, acela dintre voi care își permite căsătoria (din punct de vedere financiar și fizic) să se căsătorească, pentru că aceasta stăpânește privirea (de la lucruri interzise) și împiedică de la imoralitate, iar cel care nu își permite, atunci să postească, pentru că acesta este un mijloc de a controla dorința sexuală.”

(Al-Bukhari si Muslim)

Un lucru și mai măreț este acela că el (ﷺ) a făcut din căsătorie o modalitate de a câștiga fapte bune și recompense. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„(...) «În actul sexual al bărbatului (cu soția sa) este o caritate.» Ei au întrebat: «O, Trimis al lui Allah, există o răsplată pentru acela dintre noi care își satisface dorințele sexuale?» (Profetul ) le-a răspuns: «Spuneți-mi, dacă și-ar satisface nevoile prin mijloace nepermise (haram), oare nu i-ar fi (scris) pentru aceasta un păcat? Tot astfel, dacă își va satisface nevoile prin mijloace permise, îi va fi (scrisă) o răsplată.»”

(Sahih Muslim)

 

Interzicerea divorțului

 

Evanghelia după Matei (5:31-32): „³¹ S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărţire.» ³² Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.”

Oare sunt de acord societățile civilizate cu interzicerea divorțului sau, de fapt, în acestea se află cea mai mare rată de divorțuri?! Sunt creștinii capabili să urmeze aceste învățături sau le consideră exagerate și inflexibile?!

Realitatea practică ne arată că există multe căsnicii care nu pot continua, iar dacă o astfel de căsnicie continuă, în ciuda problemelor pe care le are, acest lucru le va provoca daune mari atât soțului, cât și soției, iar aceste daune nu pot fi evitate decât prin divorț. Putem citi în ziare știri cu privire la unele cazuri de femei care își ucid soții creștini pentru a scăpa de ei, din cauza faptului că nu pot obține divorțul!

Pe de altă parte, islamul a permis divorțul pentru a le ușura existența oamenilor atunci când căsnicia nu mai poate continua. Prin urmare, oamenii se pot separa unul de altul într-un mod civilizat și se pot recăsători cu cine doresc. Allah Cel Atotputernic spune:

„(...) fie luaţi-le înapoi (în viaţa maritală) în cel mai bun mod cu putință (trataţi-le în cel mai bun mod cu putinţă şi cheltuiţi pentru ele), fie despărţiţi-vă de ele în cel mai bun mod cu putință (daţi-le toate drepturile ce li se cuvin, fără a le răni în vreun fel) (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 65:2]

Între timp, toate țările civilizate au urmat Shariʻah islamică în ceea ce privește permisibilitatea divorțului. Acestea au legalizat divorțul civil, care se află departe de autoritatea Bisericii ce respinge divorțul indiferent de circumstanțe.

 

 Decapitările

 

Decapitarea inamicilor și mutilarea cadavrelor acestora sunt interzise în islam.

„ʻAmr ibn Al-ʻAs și Shurahabil ibn Hasana l-au trimis pe ʻUqbah la Abu Bakr pentru a îi duce acestuia capul lui Yianaq, unul dintre cei mai mari inamici, iar atunci când ʻUqba a intrat la Abu Bakr și i-a arătat ceea ce avea de arătat, el a condamnat această acțiune. ʻUqbah i-a spus: «O, califule, bizantinii fac același lucru cu noi (adică îi decapitează pe musulmanii pe care îi capturează)!» Atunci, Abu Bakr i-a spus: «Urmezi exemplul persanilor și al bizantinilor?! Niciun cap nu trebuie să fie adus la mine. Este suficient să mi se dea de știre.»”

(Ibn Hajar Al-ʻAsqalani)

Unii prezentatori de televiziune din mass-media occidentală contemporană încearcă să le atribuie musulmanilor decapitările. Dacă acești prezentatori ar consulta cărțile de istorie, ar descoperi că opusul este, de fapt, adevărul. Câte decapitări nu au fost făcute în țările lor până în urmă cu doar câțiva ani? De exemplu, pe pereții exteriori ai Catedralei din Milano putem observa statuia unui cavaler care ține într-o mână capul unui om, pe care el însuși l-a tăiat, iar în cealaltă mână o sabie lungă. Putem vedea o astfel de sculptură pe pereții vreunei moschei?! Bineînțeles că NU.

În ceea ce privește imaginile pe care le vedem ale câtorva musulmani care îi sacrifică pe unii oameni și le taie capetele în mod public, acestea sunt doar niște incidente izolate, care nu au nicio legătură cu Shariʻah. Obiectivul acestora este acela de a realiza o agendă politică murdară, de a denatura imaginea islamului și de a îi ține pe oameni departe de acesta. Acei oameni sunt puternic finanțați de către părți terțe pentru a realiza o scenă de film cu camerele lor profesionale scumpe, filmând, de exemplu, modul în care ucid un jurnalist nevinovat care nu a făcut nimic rău și nu a luptat niciodată împotriva lor. Astfel de oameni nu fac decât să răspândească distrugerea pe Pământ, în locul construirii și al păcii. Allah Preaînaltul spune:

„Şi, de îndată ce pleacă, străbate Pământul, căutând să semene stricăciune şi să nimicească semănăturile şi dobitoacele. Allah însă nu iubeşte stricăciunea!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:205]

Cineva ar putea întreba: „Dar cum rămâne cu steagurile pe care acești oameni le poartă și pe care sunt scrise unele expresii islamice? Nu este acest lucru o dovadă a faptului că ei reprezintă islamul?” Noi le răspundem: „Dacă o persoană are un autoturism mic și ieftin și lipește pe el logo-ul unui Mercedes, îl transformă acesta într-un Mercedes?” Sigur că nu. Nu trebuie decât să comparați acțiunile acestor oameni cu învățăturile islamice pentru a realiza că nu au nicio legătură unele cu altele.

Allah Cel Atotputernic spune:

„Dacă pedepsiţi, atunci pedepsiţi cu ceea ce voi aţi fost pedepsiţi, iar dacă răbdaţi, e chiar mai bine pentru cei răbdători (urmaţi calea echităţii; talionul este, aşadar, autorizat, însă iertarea este recomandată).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 16:126]

 

Islamul și combaterea sclavagismului

 

Islamul a luptat împotriva sclavagismului prin toate modalitățile posibile. Acesta a poruncit eliberarea sclavilor și le-a promis o mare răsplată celor care își eliberează sclavii, acest lucru fiind considerat, de asemenea, un motiv pentru intrarea în Paradis. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Celui care eliberează un sclav, Allah îi va elibera din Iad un membru (al trupului său) pentru fiecare membru al trupului (sclavului său), chiar și pentru părțile sale private.”

(Muslim)

Cu toate acestea, islamul nu a interzis sclavagismul, deoarece acest lucru s-ar fi ciocnit în totalitate cu realitatea practică, acesta fiind la acel moment un sistem internațional care era folosit în toate țările și un sistem economic și financiar de care depindea fiecare societate. Din același motiv, nici Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) nu a interzis sclavagismul. Islamul a interzis toate metodele prin care oamenii pot fi înrobiți, cu excepția captivității în timpul războiului și aceasta numai dacă liderul musulmanilor le impune prizonierilor de război condiția de sclavi. În plus față de acest lucru, islamul a oferit multe metode prin care sclavii pot fi eliberați. Astfel, el a făcut din eliberarea acestora un act de ispășire pentru multe dintre păcatele comise de musulmani, așa cum sunt:

• Omorul prin imprudență: Allah Cel Atotputernic spune:

„Nu se cade ca un dreptcredincios să omoare un alt dreptcredincios, decât (dacă se întâmplă) din greşeală. Cel care omoară un dreptcredincios din greşeală, trebuie să elibereze un rob credincios şi să dea (drept compensație) un preţ de sânge familiei lui, afară dacă aceasta îl iartă, în semn de milostenie. Dacă (cel omorât) este dintr-un neam duşman vouă, dar el este dreptcredincios, atunci trebuie să elibereze un rob credincios. Dacă este însă dintr-un neam de care sunteţi legaţi printr-un legământ, atunci trebuie un preţ de sânge dat familiei lui şi eliberat un rob credincios (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 4:92]

• Jurământul încălcat: Allah Cel Atotputernic spune:

„Allah nu vă va mustra pentru jurămintele voastre rostite la întâmplare, însă vă va mustra pentru jurămintele prin care v-aţi legat cu bună ştiinţă. Ispăşirea pentru ele va fi hrănirea a zece sărmani cu ceea ce îi hrăniţi în mod obişnuit pe cei din familia voastră, sau îmbrăcarea lor, sau eliberarea unui rob (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:89]

• Az-zihār^[27]: Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi aceia care le fac pe soţiile lor interzise pentru ei prin az-zihār şi apoi vor să revină asupra celor pe care le-au spus (adică să se atingă din nou de soţiile lor) atunci (ispăşirea, în limba arabă kaffarah, pentru aceasta este) să elibereze un sclav înainte de a se mai atinge unul de celălalt (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 58:3]

• Relațiile sexuale în timpul postului din luna Ramadan:

Abu Hurairah (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat că un bărbat a întreținut relații sexuale cu soția sa în timpul postului din luna Ramadan și a venit la Mesagerul lui Allah (ﷺ) pentru a îl întreba care este verdictul religios cu privire la aceasta. Profetul (ﷺ) l-a întrebat:

„«Îți permiți să eliberezi un sclav?» El a răspuns: «Nu.» Profetul (ﷺ) l-a întrebat: «Poți să postești timp de două luni consecutiv?» El a răspuns: «Nu.» Profetul (ﷺ) i-a spus: «Atunci hrănește șaizeci de nevoiași!»”

(Sahih Muslim)

• Lovirea unui sclav: Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Ispășirea pentru cel care își pălmuiește sau lovește sclavul este eliberarea acestuia.”

(Sahih Muslim)

Ceea ce confirmă, de asemenea, modul în care islamul încurajează eliberarea sclavilor este faptul că:

1 - acesta a legiferat contractul Al-Mukatabah, care este un contract între proprietar și sclav, potrivit căruia sclavul este eliberat în schimbul unei sume de bani convenite de ambele părți.

Atunci când sclavul își cere libertatea, proprietarul trebuie să accepte, după care ambele părți semnează un astfel de contract. Acest lucru este arătat în Cuvântul lui Allah Cel Atotputernic:

„(...) Cu aceia dintre cei pe care îi stăpânesc mâinile voastre drepte (robii voștri) care caută un contract (de eliberare din sclavie) încheiaţi voi acest contract (îndemn adresat stăpânilor de a-i elibera pe robii lor în schimbul unei sume de bani pe care aceştia o vor achita într-o anumită perioadă de timp), dacă voi ştiţi că ei sunt buni, şi dăruiţi-le lor din bunurile lui Allah pe care El vi le-a dat vouă (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 24:33]

2 – acesta a legiferat ca unul dintre lucrurile pe care poate fi cheltuită az-zakāh (caritatea anuală obligatorie) este eliberarea sclavilor. Allah Cel Atotputernic spune:

„Milosteniile (din caritatea anuală obligatorie) sunt numai pentru săraci, pentru sărmani, pentru cei care ostenesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi se adună (întru credinţă) (noii convertiţi la islam a căror credinţă nu este încă suficient de puternică), pentru eliberarea robilor, pentru cei îndatoraţi greu, pentru Cauza lui Allah şi pentru călătorul aflat pe drum (cu condiţia ca scopul călătoriei să nu fie săvârşirea unui păcat). (Aceasta este) Poruncă de la Allah, iar Allah este ʻAlīm (Atoatecunoscător, Omniscient), Hakīm (Preaînțelept).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 9:60]

 

Sclavia în Biblie

 

Deuteronomul (20:10-16): „¹⁰ Când te vei apropia de o cetate, ca să te baţi împotriva ei, s-o îmbii cu pace. ¹¹ Dacă primeşte pacea şi-ţi deschide porţile, tot poporul care se va afla în ea să-ţi dea bir şi să-ţi fie supus. ¹² Dacă nu primeşte pacea cu tine şi vrea să facă război cu tine, atunci s-o împresori. ¹³ Şi după ce Domnul Dumnezeul tău o va da în mâinile tale, să treci prin ascuţişul sabiei pe toţi cei de parte bărbătească. ¹⁴ Dar să iei pentru tine nevestele, copiii, vitele şi tot ce va mai fi în cetate, toată prada, şi să mănânci toată prada vrăjmaşilor tăi, pe care ţi-i va da în mână Domnul Dumnezeul tău. ¹⁵ Aşa să faci cu toate cetăţile care vor fi foarte departe de tine şi care nu fac parte din cetăţile neamurilor acestora. ¹⁶ Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă.”

Exodul (21:7-8): „⁷ Dacă un om îşi va vinde fata ca roabă, ea să nu iasă cum ies robii. ⁸ Dacă nu va plăcea stăpânului ei, care o luase de nevastă, el să-i înlesnească răscumpărarea; dar nu va avea dreptul s-o vândă unor străini, dacă nu-şi va ţine cuvântul.”

Exodul (21:5-6): „⁵ Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevasta mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod.», ⁶ atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.”

Exodul (22:1-3): „¹ Dacă un om fură un bou sau o oaie şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată. ² Dacă hoțul este prins spărgând şi este lovit, şi moare, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de omor faţă de el; ³ dar dacă a răsărit soarele, va fi vinovat de omor faţă de el. Hoţul trebuie să dea înapoi ce este dator să dea; dacă n-are nimic, să fie vândut rob, ca despăgubire pentru furtul lui.”

 

Islamul și combaterea rasismului

 

Islamul a anulat toate formele de discriminare între oameni prin Legislații care resping rasismul, castele sau discriminarea etnică, stabilind că singura modalitate prin care un om poate fi superior față de altul este gradul de taqwa (evlavia şi conștiința de Allah) pe care îl are. Allah Cel Atotputernic spune:

„O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat şi o femeie şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este ‘Alīm (Atoatecunoscător, Omniscient), Khabīr (Atoatecunoscător al tuturor lucrurilor).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 49:13]

Profetul (ﷺ) a spus:

„«O, oameni! Cu adevărat, Domnul vostru este Unul Singur și părintele vostru (Adam) este unul singur. Niciun arab nu este superior în fața unui nearab și niciun nearab nu este superior în fața unui arab și nicio persoană de culoare albă nu este superioară în fața uneia de culoare neagră şi nicio persoană de culoare neagră nu este superioară în fața unei persoane de culoare albă, decât în ceea ce privește taqwa (evlavia şi conștiința de Allah). Oare nu am transmis mesajul?» Ei au răspuns: «Ba da, o, Trimis al lui Allah.» Apoi, el (ﷺ) a spus: «Aceia dintre voi care sunt prezenți să îi informeze pe cei care sunt absenți!»”

(As-Silsila As-Sahiha)

Pe de altă parte, în Biblie găsim următoarea afirmație:

Evanghelia după Matei (15:23-28): „²³ El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi discipolii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: «Dă-i drumul, căci strigă după noi.» ²⁴ Drept răspuns, El a zis: «Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.» ²⁵ Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: «Doamne, ajută-mi!» ²⁶ Drept răspuns, El i-a zis: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!» ²⁷ «Da, Doamne», a zis ea, «dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.» ²⁸ Atunci Isus i-a zis: «O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.» Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

În acest text, se află un răspuns clar și aspru pentru oricine pretinde că Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a venit pentru mântuirea lumii, pentru a fi răstignit și pentru ispășirea păcatelor etc. După cum Isus însuși (Pacea fie asupra sa!) clarifică, el nu a fost trimis pentru tine și nici nu te cunoaște! El (Pacea fie asupra sa!) a fost trimis în mod exclusiv pentru fiii lui Israel.

Deuteronomul (23:19-20): „¹⁹ Să nu ceri nicio dobândă de la fratele tău: nici pentru argint, nici pentru merinde, pentru nimic care se împrumută cu dobândă. ²⁰ De la străin vei putea să iei dobândă, dar de la fratele tău să nu iei, pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze (...)”

 

Shariʻah islamică și permisiunea acesteia de a se bucura de viață

 

Hainele și curățenia

 

Shariʻah islamică le poruncește musulmanilor frumusețea în toate aspectele, așa cum sunt îmbrăcămintea, înfățișarea, mirosul și modul de vorbire. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Cu adevărat, Allah este Frumos și iubește ceea ce este frumos (...)”

(Sahih Muslim)

Jabir ibn ʻAbd Allah (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:

„Trimisul lui Allah (ﷺ) ne-a făcut o vizită și a văzut un bărbat neîngrijit, al cărui păr era ciufulit. El (ﷺ) a întrebat: «Nu a găsit acest om nimic cu care să își aranjeze părul?» El (ﷺ) a văzut un alt bărbat îmbrăcat cu haine murdare și a întrebat: «Nu a găsit acest om nimic cu care să își curețe hainele?»”

(Sunan Abu Dawud)

Abu Al-Ahwas (Allah să fie mulțumit de el!) l-a citat pe tatăl său spunând:

„Am venit la Profet (ﷺ) purtând o îmbrăcăminte uzată (care nu se potrivea cu averea mea) și el (ﷺ) m-a întrebat: «Ai avere?» Am răspuns: «Da.» El (ﷺ) m-a întrebat: «Ce fel de avere este?» Am răspuns: «Allah mi-a dat cămile, oi, cai și sclavi.» El (ﷺ) mi-a spus atunci: «Dacă Allah ți-a dat avere, atunci lasă efectul Binecuvântării și al Generozității lui Allah să se vadă pe tine!»”

(Abu Dawud)

Jabir ibn Samurah (Allah să fie mulțumit de el!) a spus:

„L-am văzut pe Profet (ﷺ) într-o noapte cu Lună plină pe când purta o mantie roşie și m-am tot uitat o dată la Mesagerul lui Allah (ﷺ) și o dată la Lună, iar mie mi s-a părut că el (ﷺ) arăta mai bine decât Luna plină.”

(At-Tirmidhi)

Al-Bara’ ibn ʻAzib (Allah să fie mulțumit de el!) a spus:

„Profetul (ﷺ) avea o statură medie, umerii lui erau laţi, iar părul îi ajungea până la lobii urechilor. Odată, l-am văzut îmbrăcat cu o haină roşie și niciodată n-am văzut ceva mai frumos decât el (ﷺ).”

(Sahih Muslim)

ʻAbd Allah ibn Abbas (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:

„«Atunci când haruriyyah^[28] au pornit o revoltă, am mers la ʻAli (Allah să fie mulțumit de el!), iar el a spus: „Du-te la acești oameni!” Atunci, m-am îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le aveam, care erau din Yemen.»

Abu Zumayl (un relatator) a spus: «Ibn ʻAbbas era frumos și avea o înfățișare impunătoare.»

Ibn ʻAbbas (Allah să fie mulțumit de el!) a spus: «Apoi am venit la ei și mi-au spus: „Bine ai venit, Ibn ʻAbbas! Ce este cu aceste haine?” Am răspuns: „De ce mă criticați? L-am văzut pe Trimisul lui Allah (ﷺ) purtând cele mai frumoase haine.”»”

(Abu Dawud)

Shariʻah consideră cheltuirea banilor pe ceea ce completează eleganța unui musulman în orice mod ca fiind o modalitate prin care acesta poate obține recompense, atât timp cât nu face risipă și nu o face din aroganță. Allah Cel Atotputernic spune:

„O, fii ai lui Adam! Luaţi-vă gătelile (a se înţelege prin găteală atât curăţenia corporală, cât şi alegerea celor mai bune straie) voastre la toate locurile de rugăciune (păgânii din Arabia preislamică făceau înconjurul templului Kaʻbah în pielea goală; Allah interzice această practică şi le porunceşte oamenilor să-şi acopere goliciunea; aceasta este o Poruncă adresată dreptcredincioşilor de a îmbrăca veşminte alese de fiecare dată când merg la moschee sau la o adunare)! Mâncaţi şi beţi, însă nu întreceţi măsura, fiindcă El (Allah) nu-i iubeşte pe cei care întrec măsura!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 7:31]

 

Codul vestimentar islamic:

Nu există așa ceva numit „codul vestimentar islamic” în Shariʻah, așa cum există la șiiți și sufiști, care îmbracă haine speciale de anumite culori, precum verde sau negru, și într-un anumit fel. Cu toate acestea, există anumite specificații cu privire la îmbrăcăminte în Shariʻah islamică, pe care atât musulmanii, cât și musulmanele trebuie să le respecte:

• Îmbrăcămintea nu trebuie să fie similară cu cea a nemusulmanilor, așa cum sunt hainele pe care le poartă doar budiștii, doar creştinii sau doar evreii, precum ținutele călugărilor, ale preoților sau ale rabinilor. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Cel care imită un grup de oameni (în acţiunile lor) este considerat a fi unul dintre ei.”

(Ibn Hibban)

• Îmbrăcămintea trebuie să acopere părţile corpului pe care Shariʻah islamică ne-a poruncit să le acoperim. Astfel, acestea nu trebuie să se vadă din cauza faptului că îmbrăcămintea este scurtă sau transparentă.

• Îmbrăcămintea trebuie să fie curată, elegantă și prezentabilă. Profetul (ﷺ) a văzut un bărbat îmbrăcat cu haine murdare și a întrebat:

„Nu a găsit acest bărbat nimic cu care să își curețe hainele?”

(Sunan Abu Dawud)

• Îmbrăcămintea trebuie să aibă un miros frumos, astfel încât să nu îi gonească pe oameni. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a interzis consumul de usturoi sau ceapă înainte de a merge la rugăciune:

„Cel care a mâncat usturoi sau ceapă trebuie să stea departe de noi și de moscheile noastre.”

(Al-Bukhari si Muslim)

• Îmbrăcămintea nu trebuie să fie una a mândriei și a vanității (libās ash-shuhrah), iar aici se încadrează orice îmbrăcăminte ciudată pentru societatea în care trăiește musulmanul care o poartă. De asemenea, nu trebuie folosită o îmbrăcăminte cu o formă nepotrivită sau care contrazice bunele moravuri. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Pe cel care poartă libās ash-shuhrah (haina mândriei și a vanității) în această lume Allah îl va face să poarte haina umilinței în Ziua Judecății.”

(Sahih Abu Dawud)

• Îmbrăcămintea femeilor nu trebuie să semene cu cea a bărbaților și îmbrăcămintea bărbaților nu trebuie să semene cu cea a femeilor. Abu Hurairah (Allah să fie mulțumit de el!) a spus:

„Trimisul lui Allah (ﷺ) i-a blestemat pe bărbații care imită femeile și pe femeile care imită bărbații (în ceea ce privește modul în care se îmbracă).”

(Sahih Ibn Hibban)

Există multe relatări ale Profetului (ﷺ) care indică importanța atenției pe care musulmanii trebuie să o acorde aspectului lor, iar oricine dorește să știe mai multe cu privire la acest subiect poate găsi multe cărți despre codul vestimentar islamic.

Rezumând cele menționate anterior, putem spune că Shariʻah islamică a acordat o mare atenție curățeniei musulmanilor și înfățișării lor plăcute. De aceea, este inadmisibil ca oamenii să se îndepărteze de ei din cauza aspectului lor neplăcut sau al lipsei de curățenie.

Există o chestiune importantă care ar putea duce la o concepție greșită a nemusulmanilor cu privire la Shariʻah islamică, mai ales în țările occidentale, iar aceasta este îmbrăcămintea pe care o poartă unii musulmani străini sau noii musulmani din acele țări, care folosesc haine neobișnuite cu intenția de a îi face pe ceilalţi să ştie că sunt musulmani. De exemplu, ei pot purta o mantie (galabie) de culoare gri închis, care este specifică egiptenilor, indiferent dacă aceștia sunt musulmani sau creștini. Așadar, faptul că acei musulmani se îmbracă într-o astfel de mantie în Europa nu îi face să pară musulmani, ci egipteni (în timp ce ei nu sunt). În plus, ei pot purta peste această mantie de culoare gri închis o jachetă de la un costum occidental, un sacou militar (în ciuda faptului că nu sunt militari și nu au dreptul să poarte o astfel de jachetă) sau își pot acoperi capul cu un turban ciudat (imitând alte culturi). Ei ar trebui să poarte haine pe care le poartă semenii lor și care sunt sursă de confort, iar nu haine care îi îndepărtează pe oameni de ei sau reprezintă o sursă de îngrijorare și îndoială. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a avut cea mai frumoasă înfățișare și cel mai frumos miros, iar toți cei care îl vedeau se simțeau mulțumiți și liniștiți.

Trebuie să facem diferența între îmbrăcămintea specifică unor anumite asociații sau organizații și îmbrăcămintea specifică unor anumite secte sau grupări, care are motive religioase (așa cum fac șiiții și sufiștii). În ceea ce privește costumele folosite în anumite școli, universități sau organizații internaționale și locale, acestea sunt ținute care nu au o bază religioasă, ci servesc pentru identificarea membrilor acestor instituții, fapt pentru care acestea sunt permise.

 

Mâncarea și băutura

 

Allah Cel Atotputernic spune:

„Spune (o, Mohammed): «Cine a oprit podoaba (veşmintele, în primul rând) orânduită de Allah, pe care El a făcut-o pentru robii Săi (din produse vegetale, precum bumbacul şi inul, din produse animale, precum lâna şi mătasea, sau din metale, precum zalele etc.) şi bunătăţile cele trebuincioase pentru vieţuire?» Spune (o, Mohammed): «Ele sunt pentru aceia care cred, în viaţa lumească (dar se folosesc şi necredincioşii de ele în viaţa lumească), şi numai pentru ei în Ziua Învierii (exclusiv pentru dreptcredincioşi în Viaţa de Apoi, fiindcă numai ei vor intra în Paradis). Astfel facem Noi versetele Noastre limpezi pentru nişte oameni care ştiu.»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 7:32]

Shariʻah islamică le-a permis oamenilor să se bucure de tot felul de alimente și băuturi, cu excepția celor care au fost interzise în Nobilul Coran sau în Sunnah Profetului Mohammed (ﷺ). Allah Cel Atotputernic spune:

„Vă sunt oprite mortăciunea, sângele (scurs), carnea de porc, animalele cele asupra cărora a fost pomenit numele altcuiva decât al lui Allah (la înjunghierea lor), ce a pierit înăbuşit, lovit, în urma căderii sau împuns cu coarnele (de altă vită), ce a fost sfâşiat de fiare – doar dacă aţi junghiat (aceste vietăţi înainte de a muri) - ca şi vitele junghiate pe pietrele înălţate (ale idolilor) (păgânii obişnuiau să sacrifice animalele pe pietre socotite sacre, pe idoli sau pe altare, îndeosebi în jurul Kaʻbei, aducându-le ofrandă) şi cele pe care le împărţiţi, prin tragere la sorţi, cu săgeţi (pe săgeţile folosite pentru tragerea la sorţi erau înscrise cuvinte precum «Fă!» şi «Nu face!» sau altele asemenea; ele erau consultate în anumite probleme prin tragerea la sorţi; Allah Preaînaltul a interzis acest obicei). Acestea sunt pentru voi păcat (...)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 5:3]

Allah Cel Atotputernic spune, de asemenea:

„Ei te întreabă (o, Mohammed) despre vin (khamr, literal înseamnă suc de struguri fermentat, dar, prin analogie, s-a aplicat la toate băuturile fermentate şi, mai apoi, tot prin analogie, la toate băuturile şi drogurile care provoacă o stare de ebrietate sau ameţeală) şi despre maysir (maysir, literal înseamnă mijloc de a obţine ceva uşor, fără muncă, dar aici are sens de joc de noroc, interzis tocmai din aceste considerente; la arabii din Antichitate, unul din cele mai vechi jocuri de noroc consta în tragerea la sorţi cu ajutorul unor săgeţi introduse într-un sac, pe principiul loteriei; un animal sacrificat, de pildă, era împărţit în bucăţi inegale, săgeţile erau scoase din sac, cele albe erau necâştigătoare, iar celelalte erau marcate şi aduceau câştiguri mai mari sau mai mici, constând în bucăţi de carne, în funcţie de noroc; prin analogie cu maysir, toate jocurile de noroc sunt interzise de Coran). Spune (o, Mohammed): «În amândouă este mare păcat şi sunt şi unele foloase pentru oameni, dar în amândouă păcatul este mai mare decât folosul!» Ei te întreabă ce trebuie să cheltuiască (drept milostenie). Spune (o, Mohammed): «Ceea ce vă prisoseşte (din bunurile voastre)!» Astfel, Allah vă face desluşite Semnele Sale; poate că voi o să cugetaţi.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:219]

De asemenea, lipsa de moderație a fost interzisă. Allah Cel Atotputernic spune:

„(...) Mâncaţi şi beţi, însă nu întreceţi măsura, fiindcă El nu-i iubeşte pe cei care întrec măsura!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 7:31]

În plus, a fost clarificat modul corect de a mânca și a bea, care garantează – cu Voia lui Allah - un organism sănătos. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Omul nu umple un vas mai rău decât stomacul său. Câteva înghițituri ar fi suficiente să-i dea fiului lui Adam puterea de care are nevoie. Însă, dacă el trebuie să mănânce mai mult, atunci ar trebui să umple o treime (din stomac) cu alimente, o treime cu băutură și să lase o treime goală pentru a respira ușor.”

(At-Tirmidhi)

 

Distracția permisă

 

Viața în Shariʻah islamică nu este așa cum ar putea crede unii oameni, adică lipsită de bucurii și distracții permise. Handhalah Al-Usaidi (Allah să fie mulţumit de el!) a relatat:

„M-am întâlnit cu Abu Bakr, care m-a întrebat: «Ce mai faci, o, Handhalah?» I-am răspuns: «Handhalah a devenit un ipocrit.» El a spus: «Slăvit fie lui Allah! Ce tot spui?!» Am spus: «Atunci când ne aflăm în compania Mesagerului lui Allah (ﷺ) și ne amintește de Focul Iadului și de Paradis ne simțim de parcă le vedem cu ochii noştri. Însă, atunci când ne despărțim de el (ﷺ) şi ne aflăm alături de soţiile şi copiii noştri, ocupându-ne de chestiunile noastre, uităm multe (dintre lucrurile care aparțin Vieții de Apoi).» Abu Bakr a spus: «Jur pe Allah că şi mie mi se întâmplă la fel.» De aceea, Abu Bakr şi cu mine am mers la Mesagerul lui Allah (ﷺ) și i-am spus: «O, Mesager al lui Allah, Handhalah a devenit un ipocrit.» Mesagerul lui Allah (ﷺ) m-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine?» I-am răspuns: «O, Mesager al lui Allah, atunci când ne aflăm în compania ta și ne amintești de Focul Iadului și de Paradis ne simțim de parcă le vedem cu ochii noştri. Însă, atunci când ne despărțim de tine şi ne aflăm alături de soţiile şi copiii noştri, ocupându-ne de chestiunile noastre, uităm multe (dintre lucrurile care aparțin Vieții de Apoi).» Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus: «Jur pe Cel în Mâna căruia se află sufletul meu! Dacă aţi rămâne tot timpul aşa cum sunteţi în prezența mea, pomenindu-L (pe Allah), v-ar saluta îngerii în paturile voastre şi pe drumuri. Cu toate acestea, o, Handhalah, ar trebui să fie o oră (pentru adorare) și o oră (pentru chestiunile lumești).» Profetul (ﷺ) a repetat aceasta de trei ori.”

(Sahih Muslim)

Prin urmare, Mesagerul lui Allah (ﷺ) a clarificat în acest hadith faptul că distracțiile permise și recreerea sunt necesare pentru ca sufletul să-și recapete energia și vitalitatea.

Mesagerul lui Allah (ﷺ) le-a arătat companionilor săi (Allah să fie mulțumit de ei!) etica glumei, a distracției și a divertismentului, atunci când l-au întrebat:

„«O, Mesager al lui Allah, tu glumești cu noi?» Profetul (ﷺ) a răspuns: «Da, dar eu nu spun decât adevărul.»”

(Sunan At-Tirmidhi)

Pe de altă parte, glumele pot fi făcute prin vorbe sau prin gesturi. Anas ibn Malik (Allah să fie mulțumit de el!) a relatat:

„Ori de câte ori un beduin al cărui nume era Zāhir (ibn Hirām al-Ashja’i) îl vizita pe Mesagerul lui Allah (ﷺ) aducea ceva din deșert (legume etc.) pentru el (ﷺ). Când se pregătea să părăsească orașul și să se întoarcă, Mesagerul lui Allah (ﷺ) îi oferea provizii din oraș. Odată, Trimisul lui Allah (ﷺ) a spus: «Zāhir este deșertul nostru, iar noi suntem orașul său.» Odată, în timp ce Zāhir își vindea marfa, Profetul (ﷺ) s-a apropiat de el și l-a prins pe la spate, iar Zāhir nu a putut vedea cine l-a prins. Zāhir a spus: «Dă-mi drumul! Cine este?» Apoi, s-a întors pentru a îl confrunta şi când a observat că era vorba de Profet (ﷺ), şi-a lipit spatele de pieptul lui. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a întrebat (glumind): «Cine cumpără acest sclav?» Zāhir i-a spus: «O, Mesager al lui Allah, dacă mă vei vinde, vei vinde un lucru defect și vei câștiga o sumă foarte mică.» Mesagerul lui Allah (ﷺ) i-a spus: «Nu, tu nu ești un lucru defect înaintea lui Allah.» (sau «Înaintea lui Allah, tu ești foarte valoros.»)”

(Sahih Ibn Hibban)

 

Eticheta glumei în Shariʻah:

▪ Gluma nu trebuie să rănească sau să jignească pe cineva, după cum a spus Mesagerul lui Allah (ﷺ):

„Nu este permis ca un musulman să îl sperie pe alt musulman.”

(Musnad Ahmad)

▪ Gluma nu trebuie să depășească limitele sincerității. Astfel, nu este permis ca un om să mintă pentru a îi face pe alții să râdă. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Vai de cel care spune minciuni pentru a face oamenii să râdă: vai de el, vai de el!”

(Abu Dawud)

Shariʻah islamică a permis, de asemenea, distracția și plăcerile, cu condiția ca acestea să facă parte dintre lucrurile permise, așa cum sunt trasul cu săgețile și călăria. Mesagerul lui Allah (ﷺ) a spus:

„Toate lucrurile pe care le face un musulman pentru divertisment sunt inutile (adică el nu va fi răsplătit pentru ele), în afară de trasul cu săgețile, dresarea calului său și jucatul cu soția sa, pentru că acestea sunt lucruri care aduc recompensă.”

(Sunan Ibn Majah)

De asemenea, aceasta a permis tot ceea ce menține corpul într-o stare bună de sănătate, așa cum sunt înotul, scrima și lupta:

„Odată, Profetul (ﷺ) a luptat cu un bărbat care era cunoscut pentru puterea lui, al cărui nume era Rakana. Rakana i-a spus: «Dacă mă învingi, îți voi da o oaie, iar dacă te înving, tu îmi vei da una.» Profetul (ﷺ) l-a învins, iar Rakana i-a spus: «Să ne mai luptăm o dată!» Profetul (ﷺ) l-a învins pentru a doua oară, iar Rakana i-a spus din nou: «Să ne mai luptăm o dată!» Profetul (ﷺ) l-a învins pentru a treia oară, iar Rakana a exclamat: «Ce îi voi spune familiei mele?! Despre prima oaie pot spune că a mâncat-o lupul, despre a doua pot spune că am pierdut-o, dar despre a treia ce pot spune?» Atunci, Profetul (ﷺ) i-a spus: «Nu am putea să îți impunem ambele lucruri, să te învingem în luptă și să îți luăm oile. Păstrează-ți oile!»”

(Ghayatu Al-Maram)

 

 

 

 

 

 

Partea a VIII-a

Shariʻah creștină și evreiască

 

• Exemple de Legi creștine și evreiești din Biblie

1. Pedeapsa tăierii mâinii în Biblie
2. Pedeapsa pentru adulter în Biblie
3. Pedeapsa cu moartea în Biblie
4. Libertatea de credință în Biblie (pedeapsa pentru apostazie)
5. Gelozia în Biblie

 

 

 

 

 

 

Partea a VIII-a

Shariʻah creștină și evreiască

 

Este Vechiul Testament Cartea Sfântă

 a creștinilor și a evreilor deopotrivă?

 

Înainte de a prezenta câteva exemple de legi aparținând Shariʻei creștine și evreiești, vrem să știm dacă Vechiul Testament este Cartea Sfântă atât a creștinilor, cât și a evreilor, sau nu! În timpul conversațiilor mele cu unii creștini, am observat că, la început, ei arătau un mare entuziasm cu privire la faptul că Biblia, atât Vechiul, cât și Noul Testament, este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, care nu a fost denaturat și nici nu poate fi modificat sau pierdut. După ce le-am citit câteva versete din Vechiul Testament, ei s-au retractat rapid și mi-au spus: „Trebuie să îl întrebi pe rabin cu privire la aceste versete, deoarece eu nu sunt evreu.” Uneori, ei ajung să renege complet Vechiul Testament și să spună: „Toate acestea erau valabile înainte de venirea lui Isus Hristos, însă, după venirea lui, totul s-a schimbat.” Bineînțeles că această explicație este inacceptabilă și irațională, deoarece un creștin nu poate fi creștin decât dacă el crede în Biblie, în Vechiul și Noul Testament deopotrivă. Acest lucru este clar și evident pentru creștini. Astfel, dacă un creștin spune că nu crede în Vechiul Testament și crede numai în Noul Testament, atunci el nu crede în creștinism! Oricine dorește să se asigure de acest lucru ar trebui să întrebe un preot și să vadă ce îi va răspunde!

Evanghelia după Matei (5:17-19) menționează că Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus:

„¹⁷ Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. ¹⁸ Căci, adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece Cerul şi Pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. ¹⁹ Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia Cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia Cerurilor.”

Acum, să vedem câteva exemple de pedepse care au fost menționate în Biblie:

 

Pedeapsa tăierii mâinii în Biblie

 

Deuteronomul (25:11-12): „¹¹ Când doi oameni se vor certa unul cu altul şi nevasta unuia se va apropia să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l loveşte, dacă întinde mâna şi apucă pe acesta din urmă de părţile ruşinoase, ¹² Să-i tai mâna: să n-ai nicio milă de ea.”

 

Pedeapsa pentru adulter în Biblie

 

Leviticul (21:9): „Dacă fata unui preot se necinsteşte curvind, necinsteşte pe tatăl ei: să fie arsă în foc.”!!!!!

 

Deuteronomul (22:20-21): „²⁰ Dar dacă faptul este adevărat, dacă fata nu s-a găsit fecioară, ²¹ Să scoată pe fată la uşa casei tatălui ei; să fie ucisă cu pietre de oamenii din cetate şi să moară, pentru că a săvârşit o mişelie în Israel, curvind în casa tatălui ei. Să cureţi astfel răul din mijlocul tău.”

 

Deuteronomul (22:22): „Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi: şi bărbatul care s-a culcat cu femeia, şi femeia. Să cureţi astfel răul din mijlocul lui Israel.”

 

Deuteronomul (22:23-24): „²³ Dacă o fată fecioară este logodită, şi o întâlneşte un om în cetate şi se culcă cu ea, ²⁴ Să-i aduceţi pe amândoi la poarta cetăţii, să-i ucideţi cu pietre şi să moară amândoi (...)”

 

Evanghelia după Matei (5:27-29): „²⁷ Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» ²⁸ Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. ²⁹ Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în Gheenă.”

 

Leviticul (20:10-15): „¹⁰ Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea. ¹¹ Dacă un om se culcă cu nevasta tatălui său şi descoperă astfel goliciunea tatălui său, omul acela şi femeia aceea să fie pedepsiţi cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor. ¹² Dacă un om se culcă cu nora sa, amândoi să fie pedepsiţi cu moartea; au făcut o amestecătură de sânge: sângele lor să cadă asupra lor. ¹³ Dacă un om se culcă cu un om, cum se culcă cineva cu o femeie, amândoi au făcut un lucru scârbos; să fie pedepsiţi cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor. ¹⁴ Dacă un om ia de nevastă pe fată şi pe mama ei, este o nelegiuire: să-i ardă în foc, pe el şi pe ele, ca nelegiuirea aceasta să nu fie în mijlocul vostru. ¹⁵ Dacă un om se culcă cu o vită, să fie pedepsit cu moartea; şi vita s-o omorâţi.”

Versetul menționat anterior continuă să menționeze multe sancțiuni, așa cum este pedeapsa cu moartea pentru femeia care s-a culcat cu un animal, pentru bărbatul care a văzut goliciunea surorii lui, pentru cel care s-a culcat cu o femeie care se află la menstruaţie, pentru cel care a văzut goliciunea mătușii sale, pentru cel care a dormit cu soția unchiului sau a fratelui său etc.

Cineva poate întreba: „Nu a abrogat Isus Hristos pedeapsa pentru adulter, care era moartea prin lapidare, făcând din acesta un delict fără penalizare? Nu spune el în Evanghelia după Ioan (8:7): «Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.»?”

Noi răspundem la aceasta spunând că teologii creștini au fost de acord cu privire la faptul că această poveste este falsă și a fost adăugată în Biblie în secolul al X-lea^[29], neputând fi luată în considerare din acest motiv. În afară de aceasta, Isus Hristos însuși (Pacea fie asupra sa!) a spus că el nu a venit să anuleze Legea lui Moise (Pacea fie asupra sa!):

Evanghelia după Matei (5:17-18): „¹⁷ Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. ¹⁸ Căci, adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece Cerul şi Pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.”

Cu alte cuvinte, dacă Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) ar fi fost cu noi astăzi, el ar fi lapidat orice femeie care a comis adulter, urmând Shariʻah lui Moise (Pacea fie asupra sa!).

 

Pedeapsa cu moartea în Biblie

 

Pavel spune în Epistola sa către Evrei (10:28): „Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori.”

 

Exodul (21:12-25): „¹² Cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte să fie pedepsit cu moartea (...) ¹⁴ Dar dacă lucrează cineva cu răutate împotriva aproapelui său, folosindu-se de viclenie ca să-l omoare, chiar şi de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât. ¹⁵ Cine va lovi pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea (...) ¹⁷ Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea (...) ²² Dacă se ceartă doi oameni şi o lovesc pe o femeie însărcinată şi o fac doar să nască înainte de vreme, fără altă nenorocire, să fie pedepsiţi cu o gloabă, pusă de bărbatul femeii, pe care o vor plăti după hotărârea judecătorilor (...) ²⁴ Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, ²⁵ Arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.”

 

Exodul (22:18-20): „¹⁸ Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască. ¹⁹ Oricine se culcă cu un dobitoc să fie pedepsit cu moartea. ²⁰ Cine aduce jertfe altor dumnezei decât Domnului Singur să fie nimicit cu desăvârşire.”

 

Geneza (9:6): „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om (...)”

 

Numeri (35:31-33): „³¹ Să nu primiţi răscumpărare pentru viaţa unui ucigaş vinovat de moarte, ci să fie pedepsit cu moartea. ³² Să nu primiţi răscumpărare pentru cel ce trebuie să fugă în cetatea lui de scăpare, ca să se întoarcă să locuiască în ţară până la moartea preotului. ³³ Să nu pângăriţi ţara unde veţi fi, căci sângele celui nevinovat pângăreşte ţara; şi ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa.”

 

Exodul (32:26-28): „²⁶ (Moise) s-a aşezat la uşa taberei şi a zis: «Cine este pentru Domnul să vină la mine!» Şi toţi copiii lui Levi s-au strâns la el. ²⁷ El le-a zis: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa.”» ²⁸ Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor.”

 

Deuteronomul (21:18-21): „¹⁸ Dacă un om are un fiu neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici de glasul tatălui său, nici de glasul mamei lui, şi nu-i ascultă nici chiar după ce l-au pedepsit, ¹⁹ tatăl şi mama să-l ia şi să-l ducă la bătrânii cetăţii lui şi la poarta locului în care locuieşte. ²⁰ Să le spună bătrânilor cetăţii lui: «Iată, fiul nostru este neascultător şi îndărătnic, n-ascultă de glasul nostru şi este lacom şi beţiv.» ²¹ Şi toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre şi să moară (...)”

 

Libertatea de credință în Biblie

(pedeapsa pentru apostazie)

 

Evanghelia după Luca (19:27) menționează că Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a spus: „Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea mea.”

 

Deuteronomul (13:12-16): „¹² Dacă vei auzi spunându-se despre una din cetăţile pe care ţi le-a dat ca locuinţă Domnul Dumnezeul tău: ¹³ «Nişte oameni răi au ieşit din mijlocul tău şi au amăgit pe locuitorii din cetatea lor zicând: „Haidem şi să slujim altor dumnezei!”, dumnezei pe care tu nu-i cunoşti.» ¹⁴ Să faci cercetări, să cauţi şi să întrebi cu de-amănuntul. Dacă este adevărat, dacă lucrul este întemeiat, dacă urâciunea aceasta a fost făcută în mijlocul tău, ¹⁵ Atunci să treci prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din cetatea aceea, s-o nimiceşti cu desăvârşire împreună cu tot ce va fi în ea şi să-i treci chiar şi vitele prin ascuţişul sabiei. ¹⁶ Să strângi toată prada în mijlocul pieţei şi să arzi de tot cu foc cetatea şi toată prada ei, înaintea Domnului Dumnezeului tău: să rămână pentru totdeauna un morman de dărâmături, şi niciodată să nu fie zidită din nou.”

 

Deuteronomul (7:1-5): „¹ Când Domnul Dumnezeul tău te va aduce în ţara în care vei intra şi o vei lua în stăpânire, şi va izgoni dinaintea ta multe neamuri (...) ² Când Domnul Dumnezeul tău ţi le va da în mâini şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvârşire, să nu închei legământ cu ele şi să n-ai milă de ele. ³ Să nu te încuscreşti cu popoarele acestea, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi (...) ⁵ Dimpotrivă, iată cum să vă purtaţi cu ele: să le surpaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti, să le tăiaţi pomii închinaţi dumnezeilor lor şi să ardeţi în foc chipurile lor cioplite.”

 

Ezechiel (9:4-7): „⁴ Domnul i-a zis: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo.» ⁵ Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: «Treceţi după el în cetate şi loviţi; ochiul vostru să fie fără milă şi să nu vă înduraţi! ⁶ Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă atingeţi de niciunul din cei ce au semnul pe frunte! Începeţi însă cu Locaşul Meu cel Sfânt!» Ei au început cu bătrânii care erau înaintea Templului. ⁷ Şi El le-a zis: «Spurcaţi Casa şi umpleţi curţile cu morţi!… Ieşiţi…» Ei au ieşit şi au început să ucidă în cetate.”

 

Gelozia în Biblie

 

Numeri (5:11-28): „¹¹ Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a zis: ¹² «Vorbeşte-le copiilor lui Israel şi spune-le: „Dacă păcătuieşte nevasta cuiva faţă de bărbatul ei şi-i este necredincioasă; ¹³ Dacă altul se culcă cu ea, şi lucrul este ascuns de bărbatul ei; dacă ea s-a pângărit în ascuns, fără să fie vreun martor împotriva ei şi fără să fie prinsă asupra faptului; - ¹⁴ Și dacă bărbatul este apucat de un duh de gelozie şi are bănuieli asupra nevestei lui care s-a pângărit, sau dacă este cuprins de un duh de gelozie şi are bănuieli asupra nevestei lui care nu s-a pângărit; - ¹⁵ Omul acela să-şi aducă nevasta la preot, şi, ca dar de mâncare pentru ea, să aducă a zecea parte dintr-o efă de floare de făină de orz; să nu toarne untdelemn pe ea şi să nu pună tămâie pe ea, căci acesta este un dar de mâncare adus pentru gelozie, un dar de descoperire, care descoperă o fărădelege. ¹⁶ Preotul s-o apropie şi s-o pună să stea în picioare înaintea Domnului. ¹⁷ Preotul să ia apă sfântă într-un vas de pământ; să ia ţărână de pe podeaua Cortului şi s-o pună în apă. ¹⁸ Preotul să pună pe femeie să stea în picioare înaintea Domnului; să descopere capul femeii şi să-i pună în mâini darul de mâncare adus pentru descoperire, darul de mâncare adus pentru gelozie; preotul să aibă în mână apa amară aducătoare de blestem. ¹⁹ Preotul să pună pe femeie să jure şi să-i zică: «Dacă niciun om nu s-a culcat cu tine şi dacă, fiind sub puterea bărbatului tău, nu te-ai abătut de la el ca să te pângăreşti cu altul, să nu-ţi facă niciun rău această apă amară aducătoare de blestem! ²⁰ Dar dacă, fiind sub puterea bărbatului tău, te-ai abătut de la el şi te-ai pângărit, şi dacă un alt om decât bărbatul tău s-a culcat cu tine,» ²¹ Și preotul să pună pe femeie să jure cu un jurământ de blestem şi să-i zică: «Domnul să te facă să ajungi de blestem şi de urgie în mijlocul poporului tău, făcând să ţi se usuce coapsa şi să ţi se umfle pântecele, ²² Și apa aceasta aducătoare de blestem să intre în măruntaiele tale, ca să facă să ţi se umfle pântecele şi să ţi se usuce coapsa!» Şi femeia să zică: «Amin! Amin!» ²³ Preotul să scrie blestemele acestea într-o carte, apoi să le şteargă cu apa cea amară. ²⁴ Şi să dea femeii să bea apa amară aducătoare de blestem; şi apa aducătoare de blestem va intra în ea şi-i va pricinui amărăciunea. ²⁵ Preotul să ia din mâinile femeii darul de mâncare adus pentru gelozie, să legene darul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului şi să-l aducă pe altar. ²⁶ Apoi preotul să ia un pumn din darul acesta, ca aducere aminte, şi să-l ardă pe altar. După aceea, să dea femeii să bea apa. ²⁷ După ce îi va da să bea apa, dacă ea s-a pângărit şi a fost necredincioasă bărbatului ei, apa aducătoare de blestem va intra în ea şi-i va pricinui amărăciunea; pântecele i se va umfla, coapsa i se va usca, şi femeia aceasta va fi de blestem în mijlocul poporului ei. ²⁸ Dar, dacă femeia nu s-a pângărit şi este curată, va rămâne neatinsă şi va avea copii.”»”

 

Concluzii

 

În cele din urmă, vreau să spun că toate citatele biblice au drept scop doar reducerea furiei celor care acuză pe nedrept islamul și Shariʻah islamică, fără a cunoaște ce spun cărțile lor sfinte. Shariʻah islamică este singura Lege care luptă împotriva tuturor formelor de rasism și discriminare, precum și împotriva furtului, a fraudei și a abuzurilor împotriva onoarei oamenilor.

Pe de altă parte, în Deuteronom (23:19-20) putem citi: „¹⁹ Să nu ceri nicio dobândă de la fratele tău: nici pentru argint, nici pentru merinde, pentru nimic care se împrumută cu dobândă. ²⁰ De la străin vei putea să iei dobândă, dar de la fratele tău să nu iei, pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze în tot ce vei face în ţara pe care o vei lua în stăpânire.”

Exod (3:22): „Fiecare femeie va cere, de la vecina ei şi de la cea care locuieşte în casa ei, vase de argint, vase de aur şi haine, pe care le veţi pune pe fiii şi fiicele voastre. Şi veţi jefui astfel pe egipteni.”

Zaharia (14:1-2): „¹ Iată, vine ziua Domnului, când prăzile tale vor fi împărţite în mijlocul tău. ² Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile, batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa poporului nu va fi nimicită cu desăvârşire din cetate.”

Așadar, unde este mass-media occidentală care acuză zi și noapte, în mod fals, Shariʻah islamică, pentru a critica cele de mai sus, care reprezintă o încălcare explicită a drepturilor omului?! În sinea lor, acești oameni știu că islamul este religia adevărului, însă dușmănia lor față de el îi determină să îl atace în acest mod feroce, având drept scop îndepărtarea oamenilor de el, mai ales după ce au văzut numărul imens de persoane care îl îmbrățișează zilnic. Ei sunt asemeni celor care încearcă să ascundă lumina Soarelui cu un deget. Allah Cel Atotputernic spune:

„Şi când le-a venit (evreilor) Cartea (Coranul) de la Allah, întărind-o pe cea pe care o aveau ei - după ce mai înainte se rugaseră pentru ajutor împotriva celor care nu credeau - când le-a venit ceea ce ştiuseră (când a venit Mohammed, aducând mesajul, după ce în Tora fuseseră menţionate veştile despre el şi cunoscuseră calităţile lui), l-au tăgăduit pe el (Mohammed). Blestemul lui Allah asupra celor care nu cred! ~ Pe nimica toată şi-au dat sufletele lor, tăgăduind ceea ce Allah a pogorât, cu pizmă pentru ceea ce Allah pogoară cu Harul Lui acelora dintre robii Săi pe care El îi voieşte. Şi au avut ei parte de mânie peste mânie. Iar necredincioşii au parte de chinuri umilitoare. ~ Iar când li s-a zis: «Credeţi în ceea ce a trimis Allah!», ei au răspuns: «Noi credem în ceea ce ne-a fost trimis!» Şi ei se leapădă de ceea ce a venit mai apoi - şi care este Adevărul ce întăreşte ceea ce au ei! Spune (spune-le, o, Mohammed, iudeilor): «Şi de ce i-aţi omorât pe Profeţii lui Allah de mai înainte, dacă aţi fost dreptcredincioşi?» ~ Şi pentru voi Moise a venit cu semnele doveditoare iar după aceea voi aţi ales viţelul în lipsa lui şi aţi fost zalimun (politeiști, nedrepţi, răufăcători  şi neascultători faţă de Allah).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:89-92]

Eu afirm cu încredere deplină că nu există alt salvator în afară de islam pentru societățile lumii moderne, care au fost complet distruse în toate aspectele, precum cel moral, politic, social și economic, din cauza tiraniei legilor făcute de om, așa cum sunt capitalismul odios, comunismul ateist și socialismul umilitor, care nu face decât să își însușească eforturile și câștigurile oamenilor, sau dictatura răuvoitoare care ucide creativitatea umană și care se caracterizează prin limbajul violent și discriminarea rasială din cauza sectarismului și a etniei. De asemenea, nu există alt salvator pentru sufletele anxioase și îngrijorate în afară de îmbrățișarea islamului și punerea în aplicare a învățăturilor sale. Aderarea la islam aduce cu sine siguranță, dreptate, pace, prosperitate și îndurare, iar inimile confuze ale adepților săi se simt liniștite și sufletele lor îngrijorate se calmează. Allah Cel Atotputernic spune:

„Dacă neamurile acestor cetăţi ar fi crezut şi ar fi avut taqwa (evlavie și conștiință de Allah), atunci Noi le-am fi dăruit Binecuvântări din Cer şi de pe Pământ (ar fi avut parte de ploaia Cerului şi de roadele pământului). Însă ei i-au socotit mincinoşi (pe Profeți) şi din această pricină Noi i-am apucat (i-am pedepsit) pentru ceea ce au agonisit (pentru păcatele pe care le-au săvârşit).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 7:96]

Mulți gânditori occidentali au numit islamul ca fiind salvatorul omenirii de corupția, viciile și lipsa de umanitate în care se află cufundată în prezent.

Gânditorul francez Deebckeeh a spus:

„Occidentul nu a cunoscut niciodată islamul, deoarece atunci când acesta a apărut, acesta a adoptat o poziție ostilă față de el și nu s-a oprit niciodată din defăimarea și condamnarea lui, căutând scuze pentru a îl combate. Ceea ce a adus această distorsiune a fost stabilirea unor idei greșite cu privire la islam în mintea occidentalilor. Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că islamul este o religie de care lumea modernă are nevoie pentru a scăpa de civilizația materialistă contemporană, care, dacă va continua așa, va distruge omenirea.”

Gânditorul englez George Bernard Shaw a spus în cartea sa, „Mohammed”, care a fost arsă de către guvernul britanic de la acel moment din cauza faptului că aceasta conținea o afirmație care recunoștea Mesajul Mesagerului lui Allah (ﷺ) și validitatea religiei islamului:

„Într-adevăr, această lume are nevoie de un om care gândește ca Mohammed, acest Profet care a pus religia sa nemuritoare pe culmile respectului și reverenței, fiind cea mai puternică religie la fiecare nivel. Eu văd o mulțime de compatrioți care îmbrățișează această religie în mod conștient. Această religie va găsi un spațiu larg pentru ea în acest continent - Europa. Din ignoranță sau extremism, clericii din Evul Mediu au pictat o imagine întunecată a lui Mohammed, pe care l-au considerat a fi un dușman al creștinismului.”

Într-un alt capitol din aceeași carte el a spus:

„L-am studiat pe acest om şi, în opinia mea, a fost un om excepțional. Mi-am dat seama că, departe de a fi un dușman al islamului, ar trebui să fie numit mântuitorul omenirii. Eu cred că, dacă un om ca el și-ar asuma conducerea lumii moderne, ar reuși să rezolve problemele sale într-un mod care ar aduce pacea și fericirea atât de necesare.”

Istoricul englez Wills a spus:

„Orice religie care nu poate ține pasul cu civilizația se va lovi de un perete. Religia adevărată care am descoperit că ține pasul cu civilizația indiferent încotro se îndreaptă aceasta este islamul. Cel care vrea dovezi în acest sens este invitat să citească Nobilul Coran și perspectivele sale, metodele științifice și legile sociale, aceasta fiind o carte de religie, știință, sociologie, etică și istorie. Dacă mi s-ar cere să definesc înțelesul islamului, aș face acest lucru cu următoarea frază: «Islamul este civilizația.»”

Aici apare întrebarea:

„De ce există oameni care nu vor islamul și de ce nu vor să îl cunoști, sau vor să îl cunoști, însă în modul denaturat pe care ți-l prezintă ei?”

Motivul este următorul: islamul i-ar împiedica să îți fure banii prin impunerea unor taxe și interese impuse în numele economiei internaționale deschise. Ei nu ar putea să considere femeile o proprietate publică printre bărbați prin impunerea libertății sexuale și nu ar putea să îi înrobească pe oameni prin legile făcute de om pe care le impun și care nu fac decât să îi supună și să îi îngrădească pe oameni. Atunci când Shariʻah islamică este pusă în aplicare, nimeni nu își poate însuși banii tăi, nu poate atenta la onoarea ta și nu te poate înrobi. Profetul (ﷺ) a spus:

„Cu adevărat viețile, averile şi onoarea voastră sunt la fel de sacre și inviolabile cum este această zi sacră a voastră (ziua de Arafat din timpul hajj-ului), din această lună sacră a voastră (luna Dhu-l-Hijjah, a douăsprezecea lună a calendarului islamic), în această localitate a voastră (Mecca şi împrejurimile sale). Cu, adevărat, v-am transmis acest mesaj!”

(Al-Bukhari și Muslim)

În realitate, atunci când te pierzi și găsești pe cineva care te îndrumă spre calea pe care dorești să ajungi, îi mulțumești cu recunoștință sinceră. Cum rămâne atunci cu cel care te îndrumă spre Calea care duce la fericire și binecuvântarea vieții veșnice în Paradis, avertizându-te împotriva căii care duce la distrugere și chinul vieții veșnice în Iad? Nu este încă și mai important să îi mulțumești pentru ceea ce ți-a oferit, și anume salvarea sufletului și a trupului tău de Focul Iadului, în loc să îl critici și să îi avertizezi pe oameni împotriva lui?!

Trimisul Mohammed (ﷺ) nu a fost cunoscut niciodată drept un mincinos sau un trădător, nici înainte și nici după islam. El (ﷺ) a fost un exemplu perfect de onestitate și sinceritate în vorbire și nu a fost acuzat niciodată de trădare sau minciună. El (ﷺ) a fost cunoscut pentru sinceritatea sa încă de când era un copil, fiind numit „al-amin”, care înseamnă „cel demn de încredere”.

Atunci când Heraclius, împăratul bizantin, a primit scrisoarea Mesagerului (ﷺ), în care acesta îl invita la islam, el i-a chemat pe niște oameni din poporul Profetului (ﷺ) pentru a le pune întrebări despre el. Așadar, a fost adus un grup de oameni la el, printre care se afla și Abu-Sufian ibn Harb (Allah să fie mulțumit de el!), care era un dușman al islamului la acel moment, însă nu a putut minți în fața celorlalți oameni din poporul său, așa că, atunci când a fost întrebat de către Heraclius: „A fost acuzat vreodată de minciună înainte de pretinderea sa (că este un Profet)?”, el a răspuns: „Nu!” Atunci, Heraclius a spus: „El nu ar spune minciuni despre Allah dacă nu a spus niciodată minciuni despre oameni!”

El (ﷺ) este cel care a venit cu Shariʻah islamică pentru a te salva de întuneric și de nedreptatea tiranilor și a legilor lor, un salvator al sufletului tău confuz și îngrijorat care te va călăuzi către religia corectă, care este lipsită de contradicții și nu poruncește adorarea oamenilor, a sfinților, a crucilor, a mormintelor, a idolilor sau a icoanelor, ci adorarea numai a lui Allah, Singurul Dumnezeu Adevărat, Care a creat tot ceea ce există.

El (ﷺ) a venit pentru a te salva de Iad după moarte, deoarece Shariʻah islamică este adevărul și cel care vrea să creadă, să o facă, iar cel care nu vrea să creadă, să nu o facă. Allah Cel Atotputernic spune:

„Spune (o, Mohammed): «Supuneţi-vă lui Allah şi supuneţi-vă Trimisului Său!» Dacă ei se întorc (îndepărtându-se de la supunere), el răspunde doar pentru cele cu care a fost însărcinat (transmiterea Mesajului), iar vouă vă revine răspunderea pentru cele cu care aţi fost însărcinaţi (de a vă supune și a primi Mesajul). Iar de vă veţi supune lui, veţi fi călăuziţi. Şi nu-i revine Trimisului decât transmiterea limpede (a Mesajului).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 24:54]

 

www.islamland.com

 

 

Pentru mai multe informaţii despre islam puteţi consulta următoarele site-uri:

E-Books

www.islamland.com

www.islamhouse.com

www.sultan.org

www.thekeytoislam.com

www.en.alukah.net

www.muslim-library.com

www.r-islam.com

www.rasoulAllah.net

www.knowingAllah.com

www.islamic-invitation.com

www.ar.islamway.net

 

Chat

www.edialogue.org

www.islamreligion.com

www.chatislamonline.org

www.islam-port.com

 

Cărți islamice gratuite

www.islamicbooks4u.net

www.islamic-message.net

 

Fatawa

1www.islamqa.info/en

www.fatwa.islamweb.net/en/

 

Pentru noii musulmani

www.newmuslimacademy.org

www.newmuslimguide.com

www.zadgroup.net

 

Ascultă Coran

www.quran.islamhouse.com

www.mp3quran.net

www.listenandrecord.com

wwwgodwords.net

www.tvquran.com

www.ar.beta.islamway.net/recitations

www.islam-call.com

www.qurantranslations.net

www.quraan.us